Întoarcerea tatãlui meu (II)

Părinţii mei au venit la Văratec abia după trei săptămâni. Am alergat înaintea cãruţei care îi adusese pânã la poarta maicii Agripina. Rosteam la nesfârşit aceeaşi întrebare: “Cum aţi cãlãtorit?” Deşi tata îmi repeta cu un zâmbet straniu aceleaşi fraze, răspunsul nu exista decât ca linişte de suprafaţă:… cu trenul până la Piatra Neamţ… oprirea la cofetăria din centru… ceaşca de ceai cald… biserica lui Ştefan cel Mare…înghesuiala din rată…căruţa de la răscrucea Coşere, suişul spre Pădurea de Argint până la mânãstire… Persistam totuşi cu întrebarea, ca nu cumva mintea sã-mi scape din frâu. Tata era complet schimbat. Faţa lui subţire se umflase, avea în ochi un hău în care se puteau citi răul fizic şi mental prin care trecuse, glasul îi era hârşâit de cât gemuse sub torturi. Avea urme de lanţuri la glezne.
Fusese constrâns să stea în celulă cu persoane care îi mutilau sufletul, dar se întâmplase să fie şi izolat în răstimpuri. Erau perioadele de singurătate în care se putea reculege. iar. Singura lui nădejde fusese în Dumnezeu care îl ajutase să reziste tuturor grozãviilor. Prin suferinţă se apropiase de Iisus şi descoperise rostul propriilor sale încercări. Apoi treptat, dragostea pe care a regãsit-o în noi i-a catifelat din nou privirea, i-a îmbunat vocea.
Dupã mai bine de 40 de ani de atunci, în arhivele CNSAS am aflat transcrierea răspunsului său dat celui care îl pusese, la ieşirea din închisoare, să semneze declaraţia de colaborare cu Securitatea. El i-a spus că are un stăpân dincolo de această lume şi, prin urmare, nu poate sluji altcuiva. Oficialul și-a retras hârtia, fãrã sã mai insiste. Dupã revenirea lui Dinu Pillat la Institutul lui G. Cãlinescu, Mihai Novicov, unul dintre colegii lui, se întreba cum era posibil ca Dinu Pillat, un om atât de inteligent, să creadă în Dumnezeu. Tata era foarte plăpând fizic și a intrat în închisoare debilitat de tuberculoză, iar în timpul anilor de detenţie i s-au deschis caverne în plămâni, până la claviculă. În arhivele CNSAS se păstrează înspăimântătoarele lui buletine medicale care arătau infecții fatale. Totuși, el s-a întors acasă după mai bine de 5 ani și a mai trăit încă 10. A fost o performanță extraordinară a spiritului care a învins pentru un rãstimp fragilitatea trupului.
Tatăl meu, care își dorise în tinereţe să devină romancier şi reuşise să se afirme public, în anii 40, după închisoare, ajunsese sã considere romanul drept un act de vanitate din partea autorului. Desigur, şi pentru cã ultima sa carte de ficţiune îi adusese atâta rău lui, familiei şi prietenilor care o citiserã. A ales în final să se îndrepte către istoria şi critica literară, ca să pună în valoare personalitățile unor scriitori care fuseseră uitaţi și să le scoatã la lumină operele. A fãcut astfel din scrisul sãu un act de smerenie şi de iubire altruistã.
A murit la 54 de ani de un cancer provocat, în timp, de bătăile primite în închisoare. Dacă în planul realizărilor lumeşti, pare că viața lui s-a ratat, în plan lãuntric, existenţa lui a devenit din ce în ce mai spiritualizatã, împlinindu-se prin credință, s-a desăvârșit prin suferință și prin iluminare sufleteascã.
Dumnezeu mi-a dat şansa unor părinţi nemaipomeniţi. Iubirea lor e temelia pe care mi-am clădit existenţa. Acest miracol continuă deoarece moartea lor nu a putut să mă despartă de ei. Sufletele lor nu m-au părăsit niciodată. Dorul nu e doar o stare de spirit, provocată de absenţã, ci şi o cale de a fi împreună, pânã la capãt.

Un comentariu

  1. După conținutul unui asemenea articol nu poți decât sa te rogi….

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *