Întoarcerea tatãlui meu din detenţie

În vara anului 1964, eram cu bunica mea maternã, la Mânăstirea Văratec, unde, de câţiva ani, îmi petreceam vacanţele. Pe când stăteam pe cerdac, în acel sfârşit de iulie, a scârţâit deodată poarta şi poştaşul a adus vestea. Am luat în mâini cartea poştală cu scrisul mamei de la Bucureşti şi am citit-o până am simţit că nu mai văd. Minunea mă călcase în picioare, în cataclismul bucuriei îmi retrăiam deodată desfiinţarea. Cea mai tristă zi a vieţii mele, imediat după arestarea pãrintelui meu, şi cea mai fericită amiază, la aflarea că se întorsese acasă, se dovedeau a fi la fel de nimicitoare, ca intensitate.
În curând a sosit şi prima scrisoare a tatei care începea aşa:
“Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre uliţi, pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de-atâtea ori cu săniuţa, ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea şi sacul cu micul meu calabalâc a cântărit mai greu în mână, atât de copleşit am fost de emoţie, revăzându-le pe toate aievea, cum le lăsasem cu 5 ani, 4 luni şi 3 zile în urmă. Dacă ai şti de câte ori mi-am închipuit această scenă a reîntoarcerii mele acasă… cu tine năvălind… cu codiţele blonde fluturându-ţi în spate ca nişte cozi de zmee în bătaia vântului… tu… m-ai primit în casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni din odăi. Abia te-am recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut atât de mult sau poate pentru că lacrimile nu mă lăsau să te disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate”.“
După o săptămână a sosit a doua scrisoare, în care tata îmi spunea:
“Azi am început să mă reintegrez pe deplin în realitatea vieţii, să nu mă mai îndoiesc că toate sunt aievea, o amăgire de vis. Da, sunt acasă şi parcă n-aş fi lipsit niciodată! Mi-am reaşezat biblioteca frumos, adunând cărţile la loc, rânduindu-le cu grijă şi atenţie în rafturi, alintând parcă într-un fel fiecare volum în parte, cum făceai tu cu păpuşa în copilărie. Am schimbat ordinea tablourilor, am adus corabia lui Columb de pe bibliotecă pe scrin… Apoi, nu m-a răbdat inima şi am început să rearanjez şi odaia ta, să-ţi pun ordine în cărţi, aşezând totodată volumele după anumite criterii…”“
În a treia scrisoare, mă sfătuia:
“În ceea ce faci, nu trebuie să fii niciodată mulţumit de tine însuţi, ceea ce nu înseamnă bineînţeles nici să ajungi la deznădejde. Scrisul… rămâne o taină… cum o taină miraculoasă ne apare însăşi… creaţia lumii de către Dumnezeu… noi nu constituim decât stropul unei conştiinţe.”“
Revăd apoi în gând o dimineaţă, în livada mânăstirii, când tata m-a luat să-mi destăinuie ceva din trăirile lui în închisoare. Iată ce îmi aduc aminte din ce mi-a mărturisit atunci:
“Am stat un timp cu cineva în aceeaşi celulă. Ne chemau pe rând la interogatorii, nu mai ştiu dacă ziua sau noaptea, pentru că înăuntru era aproape continuu întuneric. Ne întorceam sleiţi după bătăi, cu creierul împleticit, amorf ca o leşie şi zăceam ore în şir letargici. Odată însă… el tocmai fusese luat… iar temnicerul ne-a adus la amândoi raţia de arpacaş şi pâinea. Mi-era aşa de foame că i-am devorat şi porţia lui. Când s-a înapoiat, lihnit şi tremurând de slăbiciune, i-am spus că lui nu i se adusese de mâncare. El s-a uitat la mine dintr-o dată şi mai palid, n-avea putere să rostească vreun cuvânt, dar disperarea din ochii lui m-a împins să jur pe tot ce aveam mai sfânt că nu mă atinsesem de blidul lui, acuma gol. O vreme am fost pus într-o celulă singur. De alături se auzea gemând la intervale o femeie. Mi-au spus că era mama, pe care o băteau, pentru că eu mă împotrivisem să le spun adevărul. Urletele acelea m-au făcut să mă învinovăţesc de tot ce nu făcusem vreodată şi am minţit până când ţipetele au pierit. Credeam că mă voi prăbuşi mental. Dar într-o seară,. fusesem adus în temniţă după vreo 10 ore de interogatorii… pe când zăceam într-un colţ, ca o boccea de boarfe sfâşiate, am desluşit pe gratiile uşii Crucea cu trupul cenuşiu al lui Isus. Atunci am înţeles că suferinţa era un drum de apropiere… şi nu m-am mai temut de nimeni. Nici o durere, nici o umilinţă nu mi-au mai fost de neîndurat.”“
Alexandru George şi-a adus aminte că Dinu Pillat i-a povestit odată cum, trezindu-se dintr-un somn greu, în bezna carcerei, el nu a mai ştiut ce vârstă avea atunci, dacă era copil sau bătrân, şi, ca să-şi dea seama, şi-a trecut mâinile peste faţă şi a simţit că îi crescuse barba. Aşa a putut realiza câţi ani ar fi putut să aibă.
În anii 60, Pia Pillat Edwards încercase, din exil, să-şi salveze din închisoare fratele, făcând o chetă printre cunoscuţii ei din Europa şi din America, pentru a aduna banii necesari răscumpărării şi aducerii lui în Anglia, împreună cu familia. Tentativa nu a reuşit, dar, graţie amnistiei din 1964, tata a fost eliberat împreună cu toţi intelectualii supravieţuitori din Procesul Noica-Pillat.
Când a revenit prima oară în ţară, în 1965, Pia i-a povestit tatei cu amărăciune despre eşecul încercărilor ei. Dar el i-a mărturisit că, dacă planul ar fi izbutit, probabil că el, deşi era credincios, s-ar fi sinucis în străinătate. Cum Pia a rămas consternată la auzul acestor cuvinte, tata i-a explicat că nu s-ar fi putut bucura de libertate, pentru că s-ar fi considerat un trădător, atâta vreme cât că tovarăşii lui de suferinţă ar fi continuat să fie închişi.

3 Comentarii

  1. Exact cum am spus săptămâna trecută, Dinu P.,in special după experienta din inchisoare a fost un om îmbunătățit duhovnicește, ceea ce textul Doamnei Monica P. vine sa confirme. Oricum, dacă Dumnezeu poate fi găsit undeva în secolul trecut, atunci El s-a aflat incatacombele comuniste, acolo unde suferința a fost crâncenă. Mulțumesc Doamnei M. Pillat pentru aceste amintiri și m-aș bucura dacă ar continua. Pentru Credinta acestor oameni este bine de văzut prefața lui H. R. Patapievici din volumul de corespondenta D. Pillat-N. Pillat.

  2. Exact, cum am spus saptamana trecută, Dinu Pillat, mai ales dupa, puscaria comunista, inaintase mult pe drumul credintei, cunoscandu-L cu adevarat pe Hristos. Oricum, daca Dumnezeu poate fi cautat si trait in secolul trecut, atunci El a fost prezent in catacombele comuniste!Multumesc Domnei Pillat pentru aceste amintiri despre Dinu Pillat si ar fi extraordinar daca ar putea continua. Pentru mine, in special D.Pillat prin cartile sale pe care periodic le recitesc, este extrem de viu.Foarte frumoasa si prefata lui H.R.Patapievici in cartea cu corespondenta dintre D,Pillat si N.Pillat.

  3. Mihai Serban says:

    Textul mi-a readus in memorie anul 1964 cand si tatal meu s-a intors dupa 10 ani de puscarie comunista, mare parte pe la Periprava. Nu a povestit niciodata nimic despre acei ani, cine stie ce fusese pus sa semneze. Copilaria noastra a fost trista in lipsa lui, mama farmacista nu a fost lasata sa-si gaseasca servici in Bucuresti si cu mare greutate a gasit o farmacie la Oltenita unde facea naveta si de unde se intorcea seara asa ca eu si sora mea am ramas aproape si fara mama, ingrijirea noastra revenind bunicii. Periodic apareau doi portarei care ne amenintau cu sechestrarea bunurilor din casa. Aveam pat, dulap, masa, 4 scaune si aragaz, altceva nu aveam voie caci le-ar fi luat ei. Radio sau tv nici vorba, pe la vecini. Poveste lunga si trista si imi face rau numai si amintirea.
    Mihai Serban. Busteni

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *