Umbla o vorbă de duh că în război și în dragoste e permis orice. Nimic mai neplăcut pentru cei care îmbrățișează viața prin legi morale. Unde sfârșește, în mod firesc, libertatea mea? „Acolo unde o încalc pe a celuilalt”. Până unde îmi pot întinde libertatea într-ale inimii? „Până acolo unde îmi doresc”, ar trebui să fie răspunsul cel mai natural. Dar nu o facem. Din teama de a nu pierde o prietenie cultivată înainte oricărei alte fericite proiecții asupra celuilalt. Din frica de a nu sacrifica o relație umană concretă pentru o împlinire plăsmuită. Din părerea, deseori greșită, că următoarea mutare nu îți aparține, că e rândul celuilalt și, implicit, datoria lui, după toate regulile prudenței și protocolului, să facă ceva. Din dorința, de cele mai multe ori trufașă, de a ști că și celălalt se mișcă după tine, nu doar tu te duci după el. Din necunoașterea zgomotului pe care îl poți naște doar bătând la ușa celuilalt.
Cea mai incomodă este înaintarea: un balet de pași intuitivi pe o sfoară care nu știi cât ține și nici din ce miracol al sorții a apărut legată între punctul singurătății tale și locul așteptării de către un altul. E un mers greoi, e drumul făcut fără hartă, o cartografiere la primă mână. Înaintarea aceasta, la nimereală, e un gest profund de curaj. Dacă îl comiți cu toate precauțiile morale, îți spui că ai toate șansele la o dragoste corectă. Dar nu există așa ceva. Iubirile corecte sau incorecte sunt consolările oamenilor care și-au pierdut dreptul la emoție presupunând că inima nu are logica ei și că numai rațiunea îi poate da măsura, încuviințarea și legea pentru orice pulsiune emoțională. Iubiri corecte. Iubiri greșite. Asta ne îngroapă de la zi la zi. Iubiri cuantificate. Măsurate în sacrificii, în mutări rezonabile, în timpul potrivit pentru a face din întâlnirile noastre, comuniuni; din aducerea noastră împreună, locuiri. Iubirile calculate. Acestea ne par cele mai oneste și tocmai de aceea le atribuim cea mai mare speranță de viață. Iubirile metodice. Sunt cele prin care toate bucuriile vin premeditat, din ocolirea unor riscuri. Iubirile utilitariste. Sunt cele pentru care nu părăsești un proiect de viață echilibrat pentru oportunitatea unei vieți rotunde și fericite cu un altul. Nimic din toate acestea nu arată iubire; simulacrele de mai sus răsar, de fiecare dată, dintr-o profundă lenevie a spiritului în a mișca lucrurile spre o altă lume posibilă și dintr-o instinctuală dragoste de sine, prin care ne punem la adăpost de orice plauzibilă dezamăgire.
Știm foarte bine teoria acestor decalaje. Dar de fiecare dată când trebuie să le traducem în ordinea vieții noastre, nu vrem să fim primii autori ai unei schimbări. Nu vrem să fim primii care renunță, dar nici primii care înaintează. De cele mai multe ori, încurcat de toate aceste ezitări, aștepți să-i bată inima celuilalt. Iar dacă se întâmplă să o auzi, speri să ți se spună și cum să o asculți. Eu recunosc, un prospect de gesturi îngăduite și dezirabile din partea celuilalt mi-ar da impresia că pământul ne suportă mai ușor și că nu e loc de greșeală. Nimeni însă nu îți dă legi prin care să ajungi la el. Iar unde nu e lege, nu e loc pentru dreptate și nedreptate. Pe hârtie, concluzia aceasta arată consolator. Sigur că problema bătăilor de inimă nu e una de legitimitate. Destinul lor atârnă de intensitate.
