BILETE DE PAPAGAL (III): ”foaie pentru copii și păsări”

Receptarea Biletelor de Papagal

PANAIT ISTRATI. În 1930, într-unul din numerele revistei, Arghezi publică un articol semnat de un oarecare domn C. Ionescu și se declară surprins plăcut de conținutul acestuia. Interesant este că un cititor al biletelor sale, cu mult simț artistic, scriitorul Panait Istrati, care, la vremea aceea trăia în străinătate, în Elveția, a dorit să-i răspundă domnului Ionescu, fiind, la rându-i, impresionat de confesiunea amar-lucidă a profesorului exclus din învățământul românesc. A rezultat, în numărul următor al revistei (Tudor Arghezi, BILETE. O scrisoare dela Panait Istrati, în ”bilete de papagal”, anul 3, vol. V, nr. 471, Duminică 24 August 1930, p. 1.), o adevărată pagină de istorie literară. O piesă de colecție.

Pentru a înțelege mai bine cele trei voci, Ionescu, Arghezi și Istrati, voi încerca un decupaj, pornind de la cele trei texte publicate în ”bilete de papagal”, astfel încât să se poată vedea, cu ochi contemporan, cum același fir al conștiinței traversează spiritele acestor intelectuali români, chiar dacă, unii dintre ei, aflați departe de țară.

Articolul domnului C. Ionescu, Învățământul nostru școlar, apare în nr. 468/ 1930 al ”biletelor de papagal” și ia în discuție, în primul rând, problema învățământului românesc de la acea oră. Se referă la calificarea profesorului de limba română, la inteligența elevului și cum ar putea fi el stimulat la clasă, la problema manualelor școlare, la, pe scurt, toate acele aspecte care – iată! – la aproape un secol distanță, continuă să fie unele dintre cele mai spinoase probleme ale învățământului românesc, continuă să stârnească discuții contradictorii și să inhibe inteligențe.

Stimate Domnule Arghezi,

Vă trimit un articol, refuzat de toate ziarele. Aruncați-l Dv. la coș; mie îmi este milă s’o fac.

Aș zice să fie publicat în ”Bilete de Papagal” dacă n’aș ști că ”biletele” sunt – mi se pare – o foae pentru copii și pentru pasări.

    22 Iulie 1930 Cu perfectă stimă

  1. Ionescu

 

[…] Știe lumea politică ce sunt manualele noastre de limbă română? O porcărie. […]

Bucăți de câte o jumătate de pagină, cari nu spun nimic sau de o sentimentalitate îngrețoșetoare. Și fără nici-o regulă, aruncate unele peste altele în cea mai dezordonată confuzie. Material prost și puțin. Nu ai ce alege. După 200 de pagini cartea se termină. Și acesta este material pentru un an întreg! […]

Rostul școalei este de a scoate la lumină inteligențele cele mai vii și talentele creiatoare. Pentru aceasta se cheltuesc miliarde anual cu întreținerea în școală a zecilor de mii de elevi mediocri și submediocri. Pentru ca din numărul imens al acestora să poată răsări din când în când și câte un dar sclipitor al naturii. Adesea ori, acestea se pierd însă din lipsă de înțelegere și de sprijin. La gimnaziul unde am funcționat ca profesor între 1922-1924 (satul d-lui subsecretar de stat Potârcă), am remarcat un elev de o uimitoare ușurință de a învăța. Acest elev, foarte sărac, neajutat de nimeni, stă acum acasă după ce a fost într’un rând și pe la liceul ”Frații Buzești, din Craiova” unde a fost premiant și acolo. Eu l-aș fi ajutat, dar am fost dat afară din învățământ încă din Septembrie trecut, prin ordin circular și ”pe toată țara” și nici eu nu am cu ce trăi.

Închei articolul. Se va găsi cineva care să aibă curajul să privească lucrurile în față și să ia măsurile de îndreptare? În chiar interesul acestui popor pentru binele căruia tot politicianul moare.

Poetul Tudor Arghezi, într’un număr din minunatele lui ”Bilete de Papagal”, scrie: (Citez din memorie).

”Românii sunt un popor de oameni inteligenți și atât de mult sunt toți inteligenți, încât, când se descoperă printre ei câte un prost, un prost absolut, prostul ideal, este luat cu alai mare și dus pe umeri de întreaga națiune până la locul cel mai de frunte de conducere a țării”.

  1. Ionescu

Licențiat în litere”

 

În nr. 471/ 1930, pe prima pagină, Arghezi îl introduce delicat, cu fler, pe Panait Istrati, al cărui articol îl va publica, fără rezerve, chiar în pagina secundă a revistei, demonstrând, încă o dată, că foaia sa e deschisă spre noutate și dialog, iar cel care a născocit-o nu se teme de nimic, înfruntă cu arme livrești mediocritatea instalată ca o molimă peste societatea românească:

”În numărul 468, din 3 August, al Biletelor de Papagal s’a publicat un articol remarcabil, intitulat ”Învățământul nostru școlar” și semnat: ”C. Ionescu, licențiat în litere”. L-am publicat fără să cunoaștem pe autor, care ni l-a trimis cu o rezervă: că fusese ”refuzat de toate ziarele”; o primă indicație despre un gen de valoare supărătoare, numită prin consimțământ unanim inoportună. Sunt într’adevăr, pe lume – și din fericire pentru normele și dezideratele culturii, și la noi – unii oameni, doi, trei ici; unul, doi dincoace; trei, patru mai departe, care desprinși din hora solidară și pe riscul lor propriu, gândesc și câteodată scriu, pentru opiniunea publică ideală și pentru satisfacerea fantomelor tăcute din bibliotecă.

Articolul d-lui C. Ionescu nu a fost relevat nicăieri în presă, presa bucureșteană fiind atentă mai ales la tic-tacurile mici ale existenței și evitând sistematic problemele în legătură cu interesele complicate, cu dramatismul vieții noastre mentale, timorată între popularitate și tiraj. Prin frecvența relațiilor și a înlănțuirii reciproce s’a stabilit o geometrică fixă și cristalizată, a câtorva figuri cu suprapunere teoretică arbitrară și în liniile lor se înțeleg și se păsuiesc în eternitate categoriile cu expresie politică și socială. Tidvele goale ale grădinarilor din dreapta cu ale grădinarilor din stânga se cațără pe zăbrelele aparent despărțitoare, dintre loturi, își amestecă vrejurile și scîrlionții și când rupi o tărtăcuță cu gîtlej din lotul meu, ea poate să fie a dumitale și invers, noi nu ne putem sfădi pentru o gogoașă. – Dar ne apărăm deopotrivă de grindină și de ghionoaie, măcar printr’o asigurare cu primă plătită la ziar.

Un cititor depărtat, scriitorul Panait Istrati, care se găsește actualmente izolat într’un sat de pe marginea helvetică a Lémanului (Léman sau Lacul Geneva este cel mai mare din Elveția și, în același timp, cel mai întins lac alpin. – n.n.), a citit articolul d-lui C. Ionescu și, într’o scrisoare personală, ne-a intercalat scrisoarea de pe pagina următoare, adresată D-lui C. Ionescu.

O publicăm cu atât mai multă plăcere cu cât întîlnirea în foaia noastră a penei lui Panait Istrati cu condeiul d-lui Ionescu, ar putea să devie fertilă. T. A.” (Tudor Arghezi, BILETE. O scrisoare dela Panait Istrati, în ”bilete de papagal”, anul 3, vol. V, nr. 471, Duminică 24 August 1930, p. 1.)

 

Urmează piesa de colecție (Panait Istrati, Domnului C. Ionescu, în ”bilete de papagal”, anul 3, vol. V, nr. 471, Duminică 24 August 1930, p. 2.), scrisoarea lui Panait Istrati, pe care o vom reproduce integral, pentru a nu diminua nimic din farmecul ei atemporal:

 

Domnului C. Ionescu,

(cel dat afară din învățământ pe toată țara)

 

Dragă Domnule,

 

Fiind copil bătrîn și pasăre călătoare, citesc și eu Biletele de Papagal, despre care spui cu necaz că ”sunt o foaie pentru copii și păsări”. Așa că am dat peste căușul de gozuri și acadele iuți, cu care mai mai c’ai umplut numărul de la 3 August.

Le-am ciugulit cu nesațiu, până la epuizare. Și nu știu ce să admir mai mult: legitima d-tale revoltă ori curajul lui Arghezi, acest urs căzut în groapa românească, așa cum la Berna urșii adevărați sunt închiși pe viață într’o ”groapă” ce le poartă numele.

Lucru curios: ca și ”Groapa cu urși” din capitala Elveției, vizuina în care Arghezi singur și-a ferecat avântul, atrage Duminica în jurul ei tot felul de lume. Unii aruncă în ea cu lucruri bune de ronțăit. Alții, aiuriți, cad într’ânsa. Și atunci vezi că multe scene prăpăstioase se petrec.

Scena provocată de d-ta și amplificată de îndrăzneala lui Arghezi, ar merita să fie cunoscută de un public internațional. Am tradus-o în franțuzește și aș vrea s’o public într’un organ european, dar, vezi d-ta, aș nimeri-o ca Irimia cu oiștea ‘n gard, ori aș vinde castraveți la grădinar, mai ales în Franța, care, toute proportion gardée, nu-i altceva decât o Românie care poartă în lume un obraz nițeluș mai spălat de cât acela al patriei noastre comune. Atât.

Omenirea toată, prin guvernele ei, seamănă leit cu țărișoara noastră: indivizi nătângi, de genul d-tale, al meu ori al lui Arghezi, nu pot decât să fie dați afară din învățământ, din altă muncă, sau chiar din viață. Seamănă leit, dar îmbrăcându-se în smoching și punând mânuși albe, de câte ori comite câte-o ”porcărie”. Asta-i toată diferența.

Așa că mă mulțumesc deocamdată să citesc filipica d-tale tuturor celor cari vin să mă vadă, printre cari, mulți intelectuali de ispravă, unii, profesori și prieteni de-ai amicului meu N. Iorga.

 

Spui că nu mai ai ”cu ce trăi”. Nici nu s’ar putea să fie altfel, afară numai dacă cumva vei fi însurat cu o moșieriță bătrînă. Și ca să nu crezi că te ajut aici cu un oftat – cum zicea bietul Ștefan Gheorghiu – am să-ți spun numaidecât că nici eu n’am cu ce trăi, deși mi-a trecut prin mână o avere. Trăesc de-o zi pe alta, săturându-mă cu revolta înnăbușită, ca d-ta, sperând mereu că groapa vre-unui Arghezi se va lărgi mereu, în așa fel ca să poată cuprinde cât mai mulți oameni de teapa d-tale. Atunci, ceva se va schimba, în învățământ și în lume, căci eu cred că schimbările de felul acesta, oamenii le produc, nu curcile.

Îți scriu aceste linii, cum ți-aș întinde mâna, gândindu-mă la toți acei cari – ca d-ta și ca sârguitorul elev, de care spui că ”acum stă acasă” – n’au putința să urle decât în vre-un ”bilet de papagal”.

Aceștia vor fi auziți.

Al d-tale,

Panait Istrati

Le Muids sur Nyon

(Vaud). Suisse.

9 August, 1930.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *