Aparente bizarerii

Fie și cu un dram de cultură generală, adică ceea ce a rămas după ce ai uitat totul (dacă ai avut ce… ), poți constata că fiecare epocă a stat sub semnul unui text definitoriu, cântat sau nu; mișcarea muncitorească internațională a stat la un moment dat sub semnul mobilizator al… Internaționalei. Perioada interbelică de la noi, în varianta ei juvenilă cu întindere aproape națională, stătea sub semnul viguros al imnului Sfântă  Tinerețe Legionară; că ne place sau nu, asta nu mai are nici o importanță.

Aceeași vigurozitate, dar aparent inversată, după apusul citatei sfinte tinereți (s-au mai maturizat și ei…) se regăsește în versuri ce atestă continuitatea atât de dragă nouă românilor. Trecând peste câteva decenii și ajungând la ultimii două-treizeci de ani, conspectând isteria generală declanșată în numele democrației, nu putem să nu simțim românește, adevărul versurilor „Trăim în miezul unui ev aprins”; și nu oricum ci dând tot ce avem mai bun pe rețelele de socializare, în piețe (non agricole), în fața instituțiilor de Stat, socializând. Exact cum spune poetul cu referire la evul nostru aprins  „ Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă”; aici trebuie subliniat că într-adevăr urmărind o sumedenie de manifestări și manifestații, e limpede că sufletul a luat-o mult înaintea minții, ducându-i pe purtători la însuflețire, uneori  până la statutul de animal  care în latină tot însuflețit înseamnă, dar patruped.

Evident că însuflețirea exagerată duce și la adevărul unic, adică la principiul zis stalinist, dar etern valabil și înainte și după Iosif Visarionovici „cine nu e cu noi e împotriva noastră”; sau, cum avertizează poetul „Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi,/ În flăcările noastre se destramă”, adică îi dăm jos indiferent cine și câți i-au ales. Important e să venim noi la putere căci, spune și poetul și o putem constata și noi „Noi pentru viitor ne pregătim!”; desigur e invocat și nu fără temei viitorul copiilor noștri, chiar dacă nu-i avem și nici nu avem de gând să-i facem prea curând ca eventual să îi trimitem dincolo.

Dacă admitem – și nu avem cum să nu o facem – că poezia citată se intitulează Viitorul și a fost scrisă de Nicolae Labiș, un poet care „nu se mai face…” din câte mi-au spus colegi mai tineri, probabil pentru a nu se sesiza actualitatea stihuitorului comunist (oricum a murit tânăr și demult), vom constata câtă dreptate avea Alexandru Philippide convins din proprie experiență că ajutați de un fir nevăzut „poeții leagă vremurile-ntre ele”. Dar actualitatea de azi versificată în comunism nu se rezumă la atât; același poet constată cât de grijulii erau părinții atunci: „Părinții  noștri, comuniștii, ști-vor/ Să-și apere comoara lor de preț.”. Interesant că și fasciștii și comuniștii au avut gena parentală foarte dezvoltată când era vorba de descendenții lor. Dacă privim fie și în treacăt, vom observa că într-adevăr poetul nu se înșela; descendenții comuniștilor sunt bine aranjați, în Patrie sau dincolo de ea, ba chiar  vorba lui Eminescu „ne vorbesc filozofie”, bazându-se nu o dată pe amintiri domestice din copilărie.  Deci „comoara lor de preț” a părinților nu a sărit departe de trunchiul grijuliu. Ca ei, părinții,  să se odihnească în pace, mai înfierăm câte un torționar nonagenar (rimă involuntară) ca să fim siguri că nu se găsește vreun senil să spună cine i-a dat ordinele.  Sunt doar câteva considerații pe bază de text care atestă de ce poezia Viitorul de acum jumătate și mai bine de secol ne domină epoca aprinsă. Oricum, piromania, ca și monarhia în trecut, nu salvează România.

Despre Moartea căprioarei a aceluiași Labiș nici nu are rost să amintim fie și pentru că dacă foametea de atunci nu mai e de actualitate, braconajul se practică atât de ordinar încât nu văd cine ar mai plânge în final.

În rest continuă cutumiarele metehne precum inscripțiile de tipul „Cade țigle”, dar cine se mai gândește la acordul dintre subiect și predicat presupunând că l-a învățat vreodată. Atrag atenția apoi plăcuțele cu textul „Monument istoric” de pe care de asemenea cade cam tot ce poate să cadă, fiind deci mult mai realist „Ruină istorică”, indiferent ce capitală urmează să fie urbea.

O serie de civili însă ne îndeamnă să ne retragem la țară, cu o obrăznicie cu atât mai evidentă cu cât nici unul dintre ei nu se dă ca exemplu pe sine; o analistă din categoria respectivă vorbește despre „agresivitatea orașelor urbane” dovedind că impertinența verbală merge uneori mână în mână cu prostia senzaționalului.

Mult mai realistă se dovedește a fi o informare apărută pe câte un carton (de la cutiile de pantofi de regulă) în piețele agroalimentare, întâi mai timid în preajma sărbătorilor de iarnă, apoi și în celelalte anotimpuri: avem mațe; o constatare îmbucurătoare în plan anatomic mai ales dacă sunt pline cu ceea ce trebuie; necesare în plan culinar dacă au fost spălate și sărate înainte de a fi expuse pe tarabă; aici pot apărea dubii.

În aceeași direcție trebuie amintită și emisiunea „rețete culinare din bucătărie…”,  cu un titlu inept cel puțin de vreme ce        „culinar” înseamnă din bucătărie; atâta doar că în română avem și bucătărie din latinul buca dar și cuină în bănățeană din evident latinul culina și nu din slavul cuhnia cum cred unii, că doară nu am așteptat până în secolul VII să fierbem. Sau poate că mai nou există și rețete culinare din… farmacie, cu atâtea suplimente alimentare?

Din nou nu putem omite Viitorul; anunțata vizită pontificală generează de acum noi flăcări ale evului aprins, în asemenea măsură încât vorbirea o ia razna, mai ales la cei obișnuiți deja cu asta; adică în media audio vizuală; Sfântul Părinte i-a avertizat recent pe subordonații ierarhici că nu va mai tolera abuzurile sexuale îndreptate împotriva copiilor (intenția e sacramentală  dar… ) și le va pedepsi „con massima severita”; spre a nu se dezminți, instituția de Stat (nu că celelalte ar fi mai bune) traduce în cel puțin două ediții informative, prin „va fi pedepsită prin cea mai maximă severitate”; ce face dorința de superlativ din om???

În fine, să încheiem cu aparent cea mai mare durere a Țării: „justiția călcată în picioare !”, deși nu văd cu care altă parte a corpului s-ar putea? Că lucrurile stau cum stau e evident; cu toate acestea să strigi „cinste lor/ cinste lor/ cinste magistraților!” înseamnă fie că ești un robot social, fie nu ești cu nimic mai bun decât ei; atâta timp cât se dau sentințele care se dau, câțiva ani pentru crimă, cu eliberare condiționată, câțiva ani sau deloc pentru viol, cercetare în libertate pentru violatori, hoți, tâlhari de o violență incredibilă și multe altele, înseamnă că nu doar ministrul are o problemă ci întreg sistemul ticăloșit de inspirație european comunitară. Iată de ce merită auzite cuvintele unui tânăr dintr-o mare urbe a Țării, care, întrebat de ce demonstrează în zilele acestea,  a răspuns surprinzător de onest și fără tonul isteric al celor cu pancarte: „demonstrez pentru ca justiția să-și facă întâi în propria ogradă curățenie:”

Deci, cu toată încălzirea globală, avem și conaționali care știu că trăim încă în clima temperat continentală; cum am învățat și la geografia Patriei.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *