Victor Davis Hanson: despre război, Occident şi iluziile lumii noastre

Victor Davis Hanson este un gânditor incomod: pentru cei care îmbrăţişează dogma corectitudinii politice progresiste,el este un reacţionar intratabil. Îi desparte de atâţia dintre contemporanii săi un gust pentru lucrurile “vechi”, ( Hanson este un eminent clasicist), ca şi refuzul de a îmbrăţişa tirania locurilor comune. Erudiţia şi spiritul critic iconoclast alcătuiesc formula personalităţii sale. În cărţi, în textele publicistice, în intervenţiile mediatice, Hanson oferă aceeaşi imagine, reconfortantă, a inteligenţei ce nu se pleacă în faţa idolilor cetăţii.

Din această chimie doar aparent paradoxală a viziunii sale decurge şi deschiderea către un domeniu ce pare imposibil de reconciliat cu educaţia umanistă în zilele noastre: istoria militară. Drumul de la studiul războiului peloponeziac la analiza conflictelor de secol XXI este, pentru Hanson, unul firesc. De vreme ce, dincolo de contexte şi de mutaţii tehnologice, natura umană rămâne inseparabil ataşată de război, ca şi cum acesta din urmă ar fi înscris în codul genetic al statelor şi al naţiunilor. Trecutul este pentru Hanson, terenul pe care îl investighează spre a se confrunta cu iluziile lumii noastre. Istoria militară devine parte a unui discurs despre om, guvernare şi stat. Războiul nu este doar un accident, un carnagiu abominabil, ci şi unica modalitate prin care un rău istoric poate fi anihilat.

Pacifismul cu orice preţ, acomodarea cu inamicul, laşitatea colectivă, toate acestea sunt cu mult mai distrugătoare decât confictele însele. În anumite momente, atunci când orice altă cale este imposibilă, războiul este singurul protector al valorilor fără de care o societate liberă dispare. Cum ar fi arătat Statele Unite fără Războiul civil şi determinarea de a învinge Sudul sclavagist, cu orice preţ? Sau care ar fi fost profilul unei Europe în care URSS ar fi ajuns la Canalul Mânecii, în absenţa sacrificiului occidental din Normandia? Iată doar două dintre interogaţiile contrafactuale care probează cât de vane pot fi iluziile pacifiste.

Războiul nu poate fi separat de ideile care îl provoacă, ca şi de pasiunile care îl nasc. Lecţia clasică cuprinde, aşa cum Victor Davis Hanson notează, relaţia care se ţese între modelul de societate şi angajamentul pe care respectiva societate şi-l asumă. Războiele pot fi , în anumite ocazii,războaie existenţiale: de finalul luptei depinde supravieţuirea unei întregi civilizaţii. Corectitudinea politică a înlăturat din conştiinţa occidentală acest fapt incomod. Fără victoriile Grecilor din confruntarea cu perşii, Vestul, aşa cum îl cunoaştem noi, nu ar fi fost posibil. Fără curajul de la Lepanto, lumea islamică ar fi subminat fatal Europa. Fără temeritatea soldaţilor americani din teatrele de operaţii ale celui de-al doilea război mondial, libertatea nu ar fi fost recucerită.

Dinspre trecut înspre prezent, democraţiile pot fi obligate să atace, spre a apăra nucleul identităţii lor. Deloc paradoxal, ceea ce Hanson denumeşte societăţile consensuale posedă această unică capacitate de mobilizare civică pe care tiraniile nu o cunosc. Statele Unite întruchipează, exemplar, acest paradox. Naţiune străină de ethosul unei armate aristocratice, naţiunea americană se organizează, în clipele limită, sub dublul semn al curajului şi al eficienţei.

Educaţia istorică previne uitarea şi amnezia colectivă. Cufundarea în prezent ca toate provocările de acum să apară ca unice , ca şi cum nimic din trecut nu le-ar putea egală.recursul la război apare, pentru societăţile occidentale contemporane, unul impopular, chiar şi atunci când existenţa lor le este ameninţată. Demobilizarea este privită ca alternativa la violenţă. Europa de azi este, în lectura lui Hanson,staţia terminus a acestei evoluţii suicidare. Pacifismul este ridicat la rangul de religie seculară, orbind comunitatea împotriva ameninţărilor care se ridică.

Reflecţia despre război este, în cele din urmă, o reflecţie despre Statele Unite, Europa şi Occident: un bloc care se află faţă în faţă cu cei care privesc valorile sale fondatoare ca pe întruchiparea răului absolut. De la multiculturalismul radical la ura de sine, occidentalii parcurg un drum care oferă inamicilor lor armele cele mai redutabile. Abandonarea încrederii în modelul care a dat naştere libertăţii şi pluralismului face ca tentaţia capitulării să fie una aproape imposibil de evitat.

Ura anti-americană, atât de prezentă în Europa, dar şi în Statele Unite, este forma în care se exprimă nihilismul suicidar. A critica şi a demoniza Statele Unite este un sport cool intelectual, o cale spre validare canonică. A desemna islamismul radical ca pe un inamic al libertăţii este o crimă de gândire, una care te expune la izolare şi stigmatizare. Militarii americani devin, în această variantă impusă mediatic, răul responsabil pentru cruzimi şi suferinţe. Teroriştii sunt civili nevinovaţi, victime ale unui angrenaj criminal.

În cele din urmă, ura şi resentimentul nu pot fi eliminat prin pacifism sau prin strategii diplomatice. Luciditatea pune în faţa ochilor noştri o realitate care nu poate fi fardată. Pentru Iran sau pentru islamiştii sunniţi, Statele Unite sunt imaginea Vestului demonic a cărui distrugere este chemarea supremă. Nici o negociere, nici un acord, nici o concesie nu pot schimba datele acestei ecuaţii ideologice.

Reflecţia lui Victor Davis Hanson serveşte spre a reaminti acest adevăr elementar. Curajul naţiunilor este hrănit de idealurile pentru care suntem pregătiţi să ne sacrificăm. Conciliatorismul nu face decât să hrănească agresivitatea. Unica alternativă la capitulare sau înfrângere este regăsirea drumului către valorile care ne unesc şi ne modelează ca societăţi libere. Fără asumarea lor tranşantă, calea spre triumful barbariei este deschisă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *