Ultimele încercãri ale lui Fãt-Frumos din basmul “Tinereţe fãrã bãtrâneţe…”

A doua încercare decurge din rezultatul înfruntãrii anterioare. Semnul a devenit ambivalent: moşia Scorpiei este „o câmpie frumoasã pe de o parte cu iarba înfloritã, iar pe de altã parte pârlitã”. Sora vrãjitoarei este mai rea “şi are trei capete”. De la calul fermecat feciorul aflã cã cele douã lumi, cea a înfloririi şi cea a stingerii, sunt într-o neîncetatã bãtãlie, ţinutul Scorpiei fiind imaginea hotarului care desparte înruditele opoziţii. Sentimentul primejdiei creşte, deoarece Scorpia reprezintã acea parte a traseului iniţiatic ce strãbate echivocul pentru a eşua în ininteligibil. Cele trei capete ale acestei fãpturi ar putea fi privite ca întruchipãri ale virtualitãţilor pure ale cuvântului: ca formula de închidere a infinitului, ca ipotezã de deschidere în infinit şi ca rãzboi între libertatea conţinutului şi constrângerea impusã de formã.
Pentru a-i neutraliza adversitatea, „Fãt-Frumos o sãgeatã şi îi zboarã un cap”. Dezordinea dobândeşte sens, violenţa şi nebunia se omenesc astfel cã „Scorpia ospãtã pe Fãt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia”. De remarcat este faptul cã în ambele probe eroul opereazã asupra zonelor extreme ale limbajului, surprins în ipostazele sale nimicitoare: ireversibilul – exprimat prin sentinţa de condamnare la moarte (Gheonoaia e iniţial un agent de suprimare a viului) – şi respectiv reversibilul – cãderea în nedeterminarea anarhic-despersonalizantã. Dizlocarea piciorului Gheonoaiei (altfel spus încetinirea vitezei de acţiune a semnului îngrãditor) şi apoi separarea celui de al treilea cap al Scorpiei ( eliminarea obscurului care iscã în cuvânt dezlãnţuirea haoticã) nu sunt însã definitive. Lui Fãt-Frumos i se face milã de zgripţuroaicele mutilate şi le dã înapoi ce le-a luat, vindecându-le. Dar tãmãduirea e un transfer de forţe. Gheonoaia şi Scorpia îşi pierd nocivitatea, printr-o mutaţie de energie. Eroul le-a dat un alt sens, asumându-le aspiraţiei lui. Aşa se explicã de ce, dupã înfrângerea despoticului şi a informului, el ajunge la „un câmp numai de flori şi unde era numai primãvarã”.
Apropierea de ideal presupune concilierea contradicţiilor în care înfloreşte eternitatea, dar pentru atingerea stãrii de graţie, Fãt-Frumos are de trecut testul anonimatului. Pãdurea „unde stau toate fiarele cele mai sãlbatice din lume” care „ziua şi noaptea pãzesc cu neadormire” palatul de aur al centrului, ar putea constitui faza de babilonie a cuvântului rãspândit într-o nesfârşire de oglinzi menite sã-i spulbere precizia sensului.
„Ce pãzesc aceste fiare?” se întreabã Noica , propunând interpretarea: „sã nu iasã nimeni din ţarcul firii”. Aceastã junglã, sugerând intensitatea maximã a infinitului distructiv, este de neînvins şi de aceea trebuie ignoratã. „Ca sã trecem prin pãdure e peste poate: noi însã sã ne silim, dac-am putea, sã sãrim pe deasupra”. Tentativa reuşeşte iar arborescenţa funebrã a polisemiei, din perspectiva haosului originar, îşi dezlãnţuie în gol ameninţarea: „tocmai când erau sã se lase jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac, şi deodatã toatã pãdurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele de ţi se fãcea pãrul mãciucã pe cap”.
Ajunşi în raza centrului, unghiul de vedere se schimbã. Stãpâna ţinutului dãdea „de mâncare puilor ei” (cãci aşa numea ea lighioanele din pãdure). Ea „opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor”. Dezordinea devine prin numire armonie, nedomolirea – supunere, lipsa de direcţie –loc anume. E spaţiul în care cuvântul produce o epifanie a fiinţei. Semnul, investit cu puterea de a-şi crea obiectul, transfigureazã minusul în plus.

(va urma)

Un comentariu

  1. ana-maria carrosio says:

    Ca să supravieţuiască, Făt Frumos trebuie să ia gaj de la cele două surori. De la Gheonoaie – piciorul, de la Scorpie – capul. Şi nu întîmplător. Capul este centrul gîndirii, de unde vin binele şi răul, sentimentele, mila şi răutatea. Capul şi piciorul le sînt redate la sfîrşit, încărcate cu energia sa vitală. Redarea e ca un dar. Obiectul dăruit ia o parte din forţa şi energia primului posesor – al lui Făt Frumos. Printr-un transfer de omenie, de la donator la receptor, Scorpia şi Gheonoaia se umanizează şi îl ospătează pe Făt Frumos – simbol al împărtăşirii şi comuniunii.

    Cele trei capete ale monstrului închid un paradox în economia basmului – trei este număr magic, numărul perfecţiunii, care devine fatidic la Scorpie. Abea cînd se divide numărul şi pierde un cap, Scorpia se relaxează, se umanizează vărsînd lacrimi.

    Şi mai interesantă este proba fiarelor pădurii – simbol al pericolului iminent şi al groazei.”şi deodatã toatã pãdurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele de ţi se fãcea pãrul mãciucã pe cap”. Deşi au rol de pază şi protecţie, fiarele sînt nocive pentru viu. Ele sînt antrenate să menţină o ordine prestabilită în ţinutul Tinereţii fără bătrîneţe. Dacă această ordine s-ar strica, ar pune în pericol inefabilul ţinutului. Făt Frumos- reprezentantul umanului şi viului, va încălca această ordine, atunci cînd vor interveni amintirea şi dorul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *