Prima încercare a lui Fãt-Frumos în basmul „Tinereţe fãrã bãtrâneţe…”

Cum am putea spune cã Fãt-Frumos se rupe de ai sãi, când am vãzut cã, dimpotrivã, prin pregãtirile de plecare, el nu a fãcut decât sã se adânceascã în pãrintele lui, printr-o mişcare regresivã? Cutezãm ideea cã eroul nu se îndepãrteazã ci pur şi simplu e pe cale sã disparã în interiorul limitei. El se desprinde numai de suprafaţa carnavalescã a realului care divizeazã fiinţa în roluri şi gesture distincte, dispersându-i concentrarea. Eul e „îmbrãcat ca un viteaz” şi e proiectat într-un prim plan unde interpreteazã dupã tipic scena despãrţirii. În fond, Fãt-Frumos a devenit tatãl sãu tânãr, dupã ce i-a înviat idealitatea, iar acum se separã nu de el, ci de bãtrâneţea lui. E o desprindere a douã direcţii aparţinând aceluiaşi eu. Iatã de ce pe Fãt-Frumos nu-l poate însoţi nimeni din împãrãţie.
Acest basm românesc este clãdit pe virtualitãţile verbului a rãmâne. Veşmintele deteriorate, armele pãrãsite şi calul rãpciugos sunt astfel îngrijite de erou, încât ele ajung sã rãmânã cum au fost la început. Pãrinţii cautã sã-şi înduplece fiul sã rãmânã cu ei, dar în vreme ce el rãmâne, împãrãţia trece în neant. Tocmai pentru cã feciorul rãmâne în ei, nu cu ei, el înceteazã sã mai fie perceput în aria concretã a tangibilului, şi astfel merge „ la pieirea capului sãu”.
Drumul cãtre miezul visatei permanenţe e încetinit de trei oprelişti iniţiatice: „apucând calea cãtre rãsãrit…ajunse la o câmpie întinsã, unde era o mulţime, de oase de oameni”. În spaţiul Ghionoaiei, „nimeni nu calcã fãrã sã fie omorât” Întrupare a maleficului care suprimã viaţa, Ghionoaia nu este o entitate invulnerabilã ci doar o ipostazã a limbajului. Ea poate fi convertitã în opusul ei. Calul nãzdrãvan ştie cã monstruoasa fãpturã e de fapt o energie încãtuşatã de blestem, o prizonierã a eşecului.
„Întocmai pãrinţilor, Gheonoaia îl recheamã cãtre ceva de ordinul devenirii”, sugereazã Noica , avansând ipoteza cã spaţiul acestei fiinţe constituie o zonã de rezonanţã a amintirii imediate: „Omul poate recãdea oricând în ordinea din care s-a desprins”. Gheonoaia a parcurs numai prima parte a cãlãtoriei în care a pornit Fãt-Frumos şi s-a oprit la modalitatea brutalã a uciderii. Ea este liberã sã distrugã, dar numai atât. Însã intenţia ei poate fi deturnatã. Eroul îi ia un picior cu sãgeata şi atunci vrãjitoarea se transformã din adversar în complice. De ce? Numai pentru cã feciorul a betegit-o? Aici se petrece o dublã investire: învingându-i puterea anihilatoare, Fãt-Frumos devine alesul, imaginea tentativei reuşite, compensând ratarea Gheonoaiei.
Ea îl roagã pe erou sã rãmânã şi „sã-şi aleagã de soţie pe una din cele trei fete pe care le avea”. Cu alte cuvinte, timpul „devorator” se preschimbã în ipotezã a eternitãţii, moartea se auto-anuleazã în perpetuarea vieţii prin nuntã. Gheonoaia nu îl opreşte, ci, dimpotrivã, îi ureazã curaj în izbândã, deoarece Fãt-Frumos continuã drumul din punctul în care ea s-a poticnit. Astfel bararea accesului spre „centru” n-a fost decât o deghizare a deschiderii spre mai departe.
(va urma)

2 Comentarii

  1. ana-maria carrosio says:

    //

  2. ana-maria carrosio says:

    Binele făcut e gratuit sau dat la schimb? Ghionoaia îi lasă viaţa lui Făt Frumos, iar Făt Frumos, drept răsplată, îi dă înapoi piciorul pe care i-l retezase. Scorpia îl ospătează pe Făt Frumos şi acesta îi dă înapoi capul retezat. Drept garanţie, surorile îi dau în scris cu sîngele lor.

    Eroul este momit să facă binele. El nu porneşte cu intenţia de a face binele. Scopul lui în viaţă este să obţină pentru sine starea utopică de tinereţe fără bătrîneţe. Această stare, în basm, se concretizează sub aspectul tărîmului feeric al zînelor. Gheonoaia este victima unui blestem strămoşesc. Ea acumulează în ea toată urîţenia făpturii. Ea se duşmăneşte cu sora ei, apăsată de acelaşi blestem. ”vrăjmășia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-și răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală ”. Rolul lui Făt Frumos nu este să restabilească ordinea în haos. El nu se confundă cu demiurgul. Căci dezordinea îşi are şi ea rolul ei în geometria basmului.

    Binele ” să- l faci pur si simplu, să-l faci ca ploaia, ca vîntul care poartă, să-l faci pentru ca aşa trebuie, pentru că e anotimpul binelui şi că nu poţi altfel. Dar să nu aştepţi nimic în schimb (…).” (Gabriel Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”)

    Făt Frumos este bun prin definiţie, iar bunătatea lui pare să fie contagioasă. El reuşeşte să dea la o parte, fie şi temporar, straturile diabolice ale monstrului, scoţîndu-i la iveală latura umană. ”Gheonoaia, de bucurie, ținu masă trei zile d-a rândul și rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niște zâne;

    Ca în toate probele, Făt Frumos este ajutat de cal, fără de care nu poate funcţiona. ”Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *