Genitorul Patriei (noastre) și un posibil proiect electoral

Încep reiterând ideea că un politician inteligent(?) ar avea multe de câștigat din cunoașterea scrierilor rămase de la autorii latini, romani; nu  neapărat de la toți, căci și-au avut și ei visătorii lor divini. Mai mult chiar, unul foarte inteligent nu ar trebui nici măcar să-i citească, ci să-și oblige consilierii să o facă  (presupunând desigur că va asculta de ei și că aceia îl înconjoară pentru că sunt pricepuți în domeniu și nu în datul cu limba, lingușeală adică, de la lingua).

Lucrurile nu s-au schimbat aproape deloc, sau minim, așa că modelul roman e peren, dar nu ca plantele pe câțiva ani, ci etimologic adică peste ani. Modelul se dovedește și mai aplicabil atunci când e vorba de un mandat consecutiv, adică se dorește o continuare a binefacerilor aduse poporului  până atunci, individual sau în grup; și nu numai. De precizat că nu are nici o relevanță criteriul veridicității, adică mai direct spus (scris) nu contează cât se minte; dimpotrivă, am mai arătat-o, cine minte inteligent probează o minte ascuțită, cu atât mai mult cu cât ambele (adică mendacium și mens, minciuna și mintea) au  aceeași veche rădăcină men-.

            Chiar dacă modelul propus e unul imperial, deci nu ar avea nimic cu actul electoral, aplicabilitatea lui e indiscutabilă după cum vom vedea, fie și pentru că nu există conducător de  ieri, de azi, de mâine care să nu(-și) viseze statutul imperial, etern dacă se poate, indiferent de cât e el de mărunt, țara de mică și poporul de gălăgios. Cât de relevant în acest sens rămâne împăratul Bokassa I al Imperiului Centrafrican cu un milion de locuitori, o construcție ridicolă cu sprijin și bani hexagonali…

Revenind însă în fostul Imperiu actual, din care facem parte, ba chiar îl conducem șase luni (sau avem impresia…) în care însă nici o sarcină nu poate fi dusă la bun sfârșit, (eventual cu greu în incubator), să vedem ce s-ar putea face pentru ca măcar pe plan local să ne continuăm treburile, afacerile, mișmașurile și altele. Desigur nu va fi ușor, trebuind „să se simtă în cuvântările noastre că vremurile s-au schimbat, și din însuși felul  în care se aduc mulțumiri să se înțeleagă cui și când au fost aduse”.

Fără  exagerări și totuși cu aclamații: „așadar cumpătarea pe care noi o păstrăm cu toții în acel elan spontan de dragoste să o menținem, în parte și bine cumpănită și să știm că nici un fel de a mulțumi nu este mai bine primit decât acela asemenea aclamațiilor care nu au răgaz să fie simulate”.

Portretul conducătorului doritor de continuitate trebuie de asemenea (re)construit; adică nu ne prezentăm eiusdem faciei, cu același obraz: „veselia lui să nu-i știrbească cu nimic  severitatea, simplitatea cu nimic autoritatea; bunătatea nu-i știrbește cu nimic măreția”; atenție apoi la machiaj: „statura lui impunătoare, capul falnic și fața frumoasă, în plus o maturitate a vârstei care nu l-a încovoiat, iar părul lui, pe care un dar al zeilor l-a împodobit cu  semnele premature ale senectuții, care nu fac decât să-i augmenteze măreția…”.

Întâlnirile cu vulgul elector trebuie bine gândite unde și cum (inaugurări de diverse feluri, aranjamentele cu cultele dominante): „mulțimea toată, adunată în fața templului, când s-au deschis porțile ca să intri tu, a aclamat dar nu divinitatea, cum s-ar fi crezut arunci, ci pe tine”. Sau așa trebuie să pară.

Media (audiovizuală) pricepută în enormități necesare însă în acest context, va motiva candidatura (trebuie bine stipendiată) :„republica slăbită se refugiază în brațele tale… n-ai fost tentat de părțile ușoare și plăcute, ci de cele grele și neplăcute: iei asupra ta  cârma statului, după  ce un altul se căia că o luase”. Modestie în același timp cât cuprinde (fariseică), nu contează cât de sinceră: cine candidează, pentru orice funcție, maximă sau minimă, înseamnă că și-o dorește, deci nu trebuie compătimit: „când ai primit vestea fericitei sorți, ai fi dorit desigur să rămâi ce ai fost – mai ales dacă e al doilea mandat – dar nu aveai libertatea alegerii. Trebuie să te supui ca orice cetățean…”.

O anumită dorință de putere poate genera însă elucubrații, mai ales acum în calitate de diriguitori șaselunari ai Imperiului, ceea ce nu e bine pentru că duc la erori regretabile: „acum i-a cuprins din nou frica pe toți și teama și dorința de a se supune poruncilor”, dar timpul trece ireparabil, cum spune Poetul. Putem chiar să ne credem imperiali la nivelul conducătorilor dornici de a fi (re)aleși în viitorul apropiat, căci au înălțat Patria: „suntem rugați, implorați, suntem de acord sau refuzăm, după cum ne impune prestigiul Imperiului; cei care au obținut ce au cerut ne aduc mulțumiri, cei care au fost refuzați nu îndrăznesc să se plângă”. Trecem peste un pasaj cam neplăcut dar realist  despre neamurile sălbatice care trec Dunărea înghețată apărate „nu atât de armele lor, cât de clima lor, de frigul de acolo”. Ce mai putem face dacă așa erau? (neamurile). Și totuși o anumită utilitate poate avea citatul, ușor cosmetizat,  în întâlnirile cu electoratul din zonele extra imperiale odinioară care deși vorbesc neolatina azi, agreează costumația odorifică a barbarilor din trecut, după cum s-a putut constata, cu oarecare regret, la recenta sărbătoare națională a minorei uniri.

Să nu uităm să îmbătăm electoratul cu neîncetata luptă pentru libertatea Patriei, dintotdeauna, indiferent care au fost rezultatele; va veni „pacificarea,  supunerea atât de evidentă a dușmanilor, încât nu va mai exista  nimeni care să  trebuiască învins. E ceva mai frumos decât toate triumfurile. Căci întotdeauna s-a întâmplat să învingem pentru că puterea noastră a fost desconsiderată”. Desigur că asta ar presupune să ambalăm, adică să-l împachetăm sistemul recent  cumpărat și să-l trimitem altora care mai au inamici; de asta e mai bine să uităm.

Pe de altă parte, armata trebuie să fie aliată întotdeauna, ca nu cumva să ajungem în ipostaza sud-americană cu lovituri de stat cu generali și colonei nesupuși; oarecum semănăm cu vorbitorii neolatini de acolo fie și prin faptul că stăm bine cu Biserica, dar cu armata mai bine să o ținem sub supraveghere; ca atare,  candidatul va fi elogiat astfel: „ce lucru extraordinar ai făcut reînviind disciplina militară care era decăzută și desființată, ai înlăturat răul din perioada precedentă (asta dacă nu a fost tot el înainte), lenevirea, nesupunerea și refuzul de a asculta”.

Puțină prevedere de asemenea nu strică, mai ales dacă consiliatul candidat e cam naiv, să nu zic prost: „tu chiar și în absența ta să nu te încrezi decât în tine, mai ales când e vorba de cei absenți”. Problema sănătății civice și a natalității de asemenea trebuie luată în calculul electoral, aparent pentru a spori populația Patriei și a-i face pe cei plecați să revină: „copiii încep să te cunoască, tinerii te arată cu mândrie, bătrânii te admiră; până și bolnavii, nesocotind recomandările medicilor se târăsc  ca să te vadă ca și cum le-ai fi adus vindecare și sănătate” (presupunerea finală se poate lăsa la o parte pentru că el, candidatul ajuns conducător va veghea sistemul sanitar național astfel încât într-adevăr el să aducă vindecarea și sănătatea poporului). Apoi:„femeile vor fi mai mult ca oricând fericite de fecunditatea lor, văzând pentru ce conducător aduc pe lume cetățeni…”.

Mare atenție totuși la intonație și semantica termenilor, deci la cum utilizăm anume citate: „tu ai unit și îmbinat două lucruri total opuse: securitatea celui care a cârmuit odată, și modestia celui care își începe conducerea”.

Promisiunile materiale trebuie făcute cu măsură dar hotărât, neuitând mai ales de „cei cărora nu li se promisese nimic înainte”. La împărțirea alimentelor mai ales e bine să fie întocmite liste nominale pentru viitor, astfel încât (mai ales pentru cei cu memorie alterată) beneficiarii „să ajungă în solda ta după ce au primit de la tine alimentele distribuite”. Nu întâmplător, mare atenție la minori pentru că ei sunt viitorul societății, presupunând că vor rămâne pe aici, băgându-le bine în cap de unde se hrănesc: „aclamațiile părinților și ale copiilor… vocile micuților cetățeni care au fost ajutați cu alimente cu atât mai mult cu cât nu aveau cum să le ceară”.

Promisiuni adorate de masa electorilor trebuie făcute și în privința delatorilor chiar dacă aceștia îi afectează mai ales pe cei de sus; poporul vrea dreptate și echitate, deși nu prea are mare lucru din ele: „va fi de neuitat spectacolul flotei delatorilor  lăsată în voia vânturilor, nevoită să întindă pânzele în plină furtună și să se lase dusă de valurile dezlănțuite către vreo stâncă pe care să fie aruncată”. Efectul discursului trebuie să fie unul calmant, promițător de liniște socială și onestitate; vistieria trebuie să devină „un templu, un sanctuar și nu un cuib de tâlhari pentru cetățeni… nu ne vom mai teme de delatori ci de legi”; desigur aici nu trebuie accentuat prea mult pentru că nu se știe ce urmează…

Financiar de asemenea trebuie explicate lucrurile cu un măcar aparent simț al realității: „datoriile mari au impus stabilirea unor impozite, pe cât de necesare Statului, pe atât de neplăcute fiecăruia dintre noi”.

Li se reamintește periodic electorilor și principiul căruia i se supune candidatul, anume că „va conduce bine republica și în folosul tuturor” (nu se specifică la cine se referă „tuturor”, alegerea rămânând la latitudinea celui… ales).

Dar conducătorul (viitorul) are în jurul său o clică fără de care nu poate ascende și din care s-ar putea să facă parte chiar consilierii lui despre care nu se știe niciodată cât sunt de neprihăniți, de caști sau incestuoși (castus aut in-castus adică incestus). Iată de ce, discursurile, poate chiar la cererea acelora trebuie să fie asiguratorii, dacă nu pentru toți, măcar pentru unii: „dar în anchetele judiciare? Cât de înțelegătoare severitate, câtă indulgență fără să fie slăbiciune! Și apoi când se împarte  dreptatea, preocuparea nu o constituie îmbogățirea fiscului, iar răsplata sentinței date e numai satisfacția de a fi judecat drept… apoi preocuparea de a-i împiedica pe magistrați să comită nedreptăți și a anula tot ce nu ar fi trebuit făcut.”

În fine, ca un semn al apropierii sentimentale de vulg, al contopirii sufletești cu năzuințele sale,  se poate invoca și ca  frază  de încheiere, pe un ton lacrimal: „chiar și în sufletul cetățeanului  de rând căzuse în uitare acel bun străvechi al muritorilor, prietenia, iar în locul ei s-au instalat măgulirea,  lingușirea și, ceea ce e mai rău decât ura, dragostea fățarnică.  Tu vei iubi și iubești pentru că ești iubit”. (pe un ton apoteotic desigur, la încheierea campaniei,  agro-electorale căci culesul e esențial).

Acestea ar fi doar câteva din utilitățile unui text clasic latin în lupta electorală. Pentru victorie e nevoie însă măcar de (un)  Plinius Iunior cu al său Panegiric scris pentru prietenul său Traianus, din care am citat tocmai pentru actualitatea sa. Veți spune că Traianus, împărat fiind nu a fost ales; evident că nu, iar discursul amicului său a fost rostit nu la întronizarea împăratului, ci ca mulțumire când el, autorul, a primit o funcție importantă în Imperiu. Deci romanul minte??? Nicidecum, dar scrie atât de inteligent încât ne face să credem că Traianus a fost ales de popor, de senat și, nu în ultimă instanță, de Zei. Iată de ce mi se pare oportun ca un candidat, între inteligență și onestitate (în politică nu pot fi asociate) să aleagă mai bine modelul propus care cert o conține pe prima. Dacă e și avut, cu atât mai bine căci,  ne învață aceiași romani „averea aduce și onoruri”  (nu neapărat onoare…).

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *