Ceai istoric

Vine, mai mult ca sigur, din Asia, căci de acolo ne vin cele mai vechi legende care (ne) vorbesc despre ceai. Traseul cel mai probabil pe care l-a urmat ceaiul – într-un proces de expansiune care lasă în urma sa, de asemenea, povești fascinante și care a sfârșit cu impunerea sa practic peste tot în lume – merge dinspre China către sud-Estul Asiei, Japonia, Europa și așa mai departe. ”Ceaiul a călătorit cu neguțătorii, care au descoperit că era o marfă căutată de clienți; a călătorit, de asemenea, cu voiajorii lumii, care apreciau confortul oferit de o ceașcă de ceai băută zilnic în cursul lungilor peregrinări; și, mai ales, în perioada de început a istoriei lui, ceaiul a călătorit împreună cu cărturarii și cu călugării”. Citatul de mai sus este un scurt decupaj din cuvântul introductiv al unei cărți savuroase care a apărut de numai câteva săptîmâni în limba română: ”Istoria și arta ceaiului”, de Laura C. Martin, volum publicat la Baroque Books and Arts.

Așadar, la început, pentru ceai (nu numai pentru ceai, de fapt), a fost China. În Japonia, ceaiul ajunge în secolul al VI-lea, dar devine parte din rutina unei mari civilizații doar două secole mai tîrziu și ajunge o artă – în sensul în care ”maeștri japonezi au dezvoltat ritualurile și simbolismul asociat servirii ceaiului, ritualuri care au generat ceremonia japoneză a ceaiului – începînd cu secolul al XV-lea. În Europa, ceaiul ajunge mult mai tîrziu; fapt este că (abia) în primii ani ai secolului al 18-lea, Amsterdamul devine primul oraș-port european care intră în contact cu ceaiul și care apreciază această plantă care dă o licoare specială. Dincolo de această bornă, vor mai trece încă aproape cinci decenii pentru ca Marea Britanie să cunoască desfătările pe care le poate oferi ceaiul; ”odată ce au descoperit gustul pentru această licoare, stilul de viață al britanicilor s-a schimbat odată pentru totdeauna” & ”britancii au dezvoltat o asemenea obsesie pentru ceai (obsesie alimentată de comercianții companiei British East India, care au făcut averi colosale din vînzarea de ceai), încît el a devenit, rapid, parte din cultural națională”. Există, ne spune autoarea cărții în discuție, și efecte întunecate pe care le-a provocat, realtiv repede, pasiunea britanicilor pentru ceai – foame și privațiuni în India, Războiul Opiului, cu foarte multe victime, în China.

Așadar, vom regăsi în ”Istoria și arta ceaiului” pachete de date, fapte, argumente, (mici)istorii care alimentează (mai ales) perspectiva pacifistă cu privire la destinul uimitor al unei plante (îngăduiți o apreciere direct-personală, de băutor de ceai cursă-lungă) uluitoare, dar și pe cele care, legate de ceai, merg spre o logică a conflictului. Nu numai atît, desigur, pentru că – trimiterea este acum la al doilea termen major al titlului, cel de ”artă” – în acest volum sunt foarte multe elemente tehnice și de ritual care îndreptățesc, cu asupra de măsură, considerații de ordin înalt-estetic atunci cînd reflectăm despre ceai.

Există, de asemenea, în carte și o abundență de date la zi – care țin fie de statistici comerciale, fie de acelea, mai subtile, ale obiceiurilor de a bea ceai acum în lume. Vom lua act, așadar, de amănuntul că, de la an la an, consumul de ceai – deci producția de ceai – crește. În ultimele două decenii, indicatorii din acestă zonă ne semnalează că producția de ceai s-a dublat. În 2015 – acesta este ultimul an luat în calcul pentru aparatul statistic utilizat în această carte – producția totală de ceai din lume a depășit 5.300 de tone. China, India, Rusia și Turcia – fix în această ordine – sunt primele patru țări în ierarhia celor mai mari consumatoare de ceai din lume. Per capita, dintre toată țările lumii, în Turcia se bea cel mai mult ceai: în medie, 2.5 kg de ceai pe an, ceea ce, tradus în altă unitate de măsură, înseamnă nu mai puțin de 1.300 de cești pe an! Poziția secundă în acestă fascinantă ierarhie apaține Marii Britanii (2.2 kg de ceai/pe an/ per capita), iar ”bronzul” revine Marocului (1.4 kg de ceai/pe an/per capita).

Există motive de optimism moderat cu privire la viitorul ceaiului, ne spune autoarea cărții, dar și unele semne care ar trebui să ne pună în gardă (schimbările climaterice, spune Laura C. Martin, chiar sunt de luat în seamă la modul serios cu privire la culturile de ceai), căci ”în esență, istoria ceaiului este istoria umanității. Ea reflectă ceea ce este mai bun și ceea ce este mai rău în noi și în comportamentul nostru”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *