Noptiera cu portocale

Consecințele sunt maeștrii faptelor

 

În genunchi. Stătea pe nisip și privea marea la asfințit. Când a apărut el, chipul ei s-a încrețit un pic. Nu se mai poate lupta cu asta și nici nu vrea să dea vina pe altcineva. Aerul e rece pentru un început de iunie. Marea nu e prietenoasă acum. Bărbatul s-a așezat la o mică distanță de Iulia. Nu, nu o să-i spună. Acum nu mai are niciun rost. O să continue așa, ca și până acum. El a întins mâna să o atingă. Ea s-a ferit discret. În milimetrii aceia încăpeau miliarde de fire de nisip. El și-a retras mâna și a început să deseneze spirale și apoi și-a ascuns degetele urâte și groase în nisipul rece. Ce-o să facem? a întrebat ea. El a plecat ochii și a tăcut. Au rămas așa amândoi în singurătatea serii.

La spital, în sala de așteptare era foarte multă lume și era cald ca naiba. Nici un geam nu era deschis. Sau, dacă cineva făcea o tentativă de aerisire, apărea brusc o cucoană nervoasă că e curent. E aer, nu-i curent. În fine. Femeia de lângă ea se frăsuia de mama focului de parcă scaunul pe care stătea avea cuie ruginite. Iulia s-a făcut că nu o vede și și-a văzut de scormonitul în mobilul ei de ultimă generație. Scria cu o dexteritate fantastică. Femeia se uita cu coada ochiului și își încrețea din când în când gura sau căsca ochii, trădând admirație și curiozitate. O pungă cu portocale s-a desfăcut undeva un pic mai încolo și câteva fructe s-au rostogolit pe jos. Iulia s-a aplecat și a prins o portocală care se apropia de ea. A ridicat-o și l-a căutat cu privirea pe proprietar. Nimeni nu schița vreun gest.

– Hai s-o desfacem, a zis femeia de lângă Iulia. Uite, e a nimănui…

– Să mai stăm puțin…, și Iulia s-a apucat să strângă și celelalte portocale care erau împrăștiate în apropiere pe linoleumul gri-albăstrui.

– Eu sunt Viorica…, s-a prezentat femeia. Mor de frică! Vreau să fumez o țigară…, mă simte doctoru’, o să se prindă.

Viorica își frângea mâinile. Iulia o privea. Nu părea o femeie prea bolnavă. Arăta chiar bine la cei cam cincizeci de ani ai ei, chiar dacă părea muncită. Ochii erau frumoși și iscoditori. Viorica s-a ridicat brusc și s-a dus spre o asistentă medicală înfofolită într-un halat de molton de culoare verde. Apoi a intrat într-un birou și a ieșit de acolo cu o foaie în mână. A zăpăcit hârtia aia, a împăturit-o, a despăturit-o, a citit-o, a băgat-o în buzunar, apoi a scos-o din nou. S-a așezat iar lângă Iulia.

– Miros a tutun? Dacă mă prinde…

– Nu…, abia a apucat să zică Iulia.

Viorica a scos din geantă un flacon mic cu parfum și l-a apăsat de câteva ori umplând-o și pe Iulia de arome florale, puternice. S-a dus și ph și mirosul fin al parfumului ei, dar ce mai conta, Viorica se simțea bine, era relaxată, asta era cel mai important.

– Desfaci portocala aia sau ce? Nimeni nu o vrea.

Când a ieșit în stradă, Iulia a simțit că lumea reîncepe odată cu aerul răcoros. Uneori e suficient să schimbi ceva simplu și toate grijile se reașază într-o altă ordine. Dacă le și accepți așa cum îți sunt date, e și mai bine. Însă asta e cel mai greu. A mai făcut câțiva pași. Iuliei i s-a așternut o umbră peste ochi. Gândul nu o putea părăsi ușor. Acceptă i-a spus doctorul foarte serios. Mergi mai departe. Dar unde? Numai tu știi. Asta o enerva la culme. Eu nu știu ce să fac! O să fie și o operație la mijloc, asta nu punea mari probleme, dar starea ei generală de sănătate nu se va îmbunătăți decât parțial. Îi rămânea un rest destul de mare pe care va fi nevoită să-l accepte. O pisică neagră i-a tăiat calea. Asta nu e de bine, așa îi spunea bunica. Cum poate o biată pisică să îți influențeze destinul? Ce vină are amărâta pentru toate neîmplinirile tale a căror consecință ești nevoit să o trăiești? Cum o să-i spună lui Mircea toate astea? El e mai aspru, nu știu cum să zic. Crede că nu e bine să te gândești la ceea ce faci. Faci și gata. Consecințele sunt chestii inventate de oamenii slabi care vor să dea vina pe alții. Vezi? Tu ești responsabil. Eu doar îmi vedeam de treabă. Iulia s-a dus spre parcul de lângă catedrală. Marea era și ea aproape ca o certitudine că măcar ceva rămâne neschimbat. S-a așezat pe o bancă și a deschis o carte pe care o purta cu ea în geantă. Romanul de vacanță, acea cărțulie de dimensiuni suportabile care e luată în bagaj, mereu cu aceeași speranță că va sfârși citită și care se întoarce de fiecare dată neîncepută și pură ca un bun sălbatic. De data asta vrea să o înceapă. Pe prima foaie era scrisă o dedicație, Iuliei de la Mircea. A închis cartea și a pus-o înapoi în geantă. Marea părea iar agitată.

Când se mai liniștise puțin și putea privi cu adevărat valurile frumoase cu spumă albă și nu mai măcina gândurile ei triste, la picioarele Iuliei s-au rostogolit două portocale venite de nu se știe unde. Mirosul cojilor puțin storcite, proaspăt și acid, i-a intrat în nări și i-a produs o mare încântare. S-a uitat în dreapta și în stânga după proprietarul portocalelor și nu a văzut pe nimeni. Nici aproape de piață nu era, ca să creadă că s-a răsturnat vreo tarabă și că de acolo se îndepărtaseră cele mai îndrăznețe exemplare. Iulia le-a împins cu piciorul spre gazonul din spatele băncii. Dacă o să iasă un portocal acolo, o să fie plantat de ea și nimeni nu va ști. Ar fi frumos să-l cheme Iulia. Știam și eu de la un prieten bun de-al meu de existența unui portocal pe care îl chema Ricardo. Cei doi, amicul meu și Ricardo al său, locuiau lângă țărmul unui ocean și de acolo îmi trimiteau povești de depănat în zilele în care sufletul meu era abătut, mici bijuterii pe care le adoram. Portocalele din copacul Iuliei vor fi dulci și zemoase și se vor scurge pe mâinile cui le-o mânca. Un fruct după ce iese din coaja lui își continuă drumul spre degustător și se prelinge uneori pe pielea sau pe hainele lui. Ai gustat vreodată zeama de la o portocală adăpostită în micul căuș al buricului? Aroma dulce-acrișoară întâlnește culoarea pielii ușor încrețite care formează o fântână mai adâncă decât bănuiai.

Iulia se credea neiubită. Căutase în multe feluri iubirea, și aceasta întârziase să apară în forma aceea ideală pe care o vor toți. Iulia credea că iubirea vine așa, pe nepusă masă, iar tu nu trebuie să faci nimic. Pe Mircea îl întâlnise la vreo cinci ani după ce terminase facultatea. S-au căsătorit atunci. Nu era marea iubire pe care Iulia o așteptase, dar era un tip calm și deschis la minte. Uneori prea deschis. Boala asta venise acum pe neașteptate și Iulia se gândea la ce îi spusese un doctor odată. Să se schimbe ea. Să înceapă să fie mai îngăduitoare cu ea. Serviciul la care mergea nu-i dădea nicio satisfacție, lucra la o mică firmă de transport, nu se văita, dar nici nu erau cele mai fericite ore. Le accepta. Concediile le petreceau cu cortul și cu multă lume în jur, totul părea atât de lichid, de interschimbabil, muzica, mâncarea, nuditatea, jocurile de cărți, nisipul, resturile de la masă, câinii, nopțile. Mircea era cel mai bine adaptat, cel mai dornic de natură și de vaga promiscuitate pe care traiul dezbărat de convenții o oferă.

Iulia a luat de pe gazon una dintre portocale și a stors-o în mână. Zeama i s-a scurs pe picioare și i-a produs o senzație de excitare. Nu o mai simțise de mult. Erotismul era o cauză pierdută pentru ea. Pentru mulți e. Iulia a gustat câteva picături de zeamă de pe mână și s-a strâmbat puțin. Îi era bine. Acreala îi producea o stare de bine și îi mai tăia din greața cu care se lupta de ceva vreme. Ce păcat că nu cresc portocale și la noi, se gândea ea în timp ce-și amintea de curtea lui Mamaie, bunica lui Mircea. Locuia într-un sat undeva lângă graniță, destul de departe de mare. Avea câțiva piersici în grădina ei mică. Înfloreau de două ori pe an, o ciudățenie de soi, și dădeau niște piersici scofâlcite, dar dulci. Dacă aș fi avut și eu portocali în curte, zicea Mamaie, eram bogată acum. Pe la ora înserării, Mamaie se retrăgea fără prea multe vorbe în căsuța ei de lut galben. Era cumsecade Mamaie, dar avea o răceală a ei, punea distanță între ea și ceilalți. Iulia nu prea voia să vină în vizită, o făcea mai mult de dragul lui Mircea. Când veneau, după ce Mircea parca mașina la umbra unui tei, Iulia începea să o caute pe bunică prin curte. Nu era ușor de găsit. Sau se ascundea. Cred că ăsta era jocul ei și îi făcea mare plăcere să-i lase să o aștepte. Uneori o găsea lângă o masă mare din lemn de cireș măcinat de ploi, netezind ceva sub niște ziare. Nu voia să arate ce se afla sub hârtiile îngălbenite de vreme. Codițe de cireș? o întreba Iulia într-o doară. Unde mai vezi tu cireși pe aici? răspundea într-un târziu Mamaie. La început, Iulia a crezut că bătrâna are ceva cu ea. Abia târziu a realizat că această femeie simplă înțelegea cum stau lucrurile și care e mersul vieții mult mai bine ca învățații. Acum Iulia ar fi vrut să fie și ea ca Mamaie și să nu se mai implice în toate chestiile care nu i se potrivesc. Să-și vadă de treaba ei. Când apunea soarele și Mamaie se ducea la culcare, toată grădina se umplea de miros de piersică coaptă și lumea intra într-o stare de pace.

Uneori într-un metru cub încape atâta aer pe care, dacă îl respiri cu grijă, îți umple sufletul de bucurie. Alteori, în același metru cub te sufoci. E clar că lumea asta are niște dimensiuni nevăzute pe care doar inima curată le poate percepe. Ce zici, Iulia? Ne luptăm împreună? Vrei să învingem împreună? Trec lunile și nu mi-ai răspuns.

Pe patul de spital, în liniștea serii, Iuliei i se părea că adulmecă miros de piersici coapte. Mircea tocmai plecase. La început a venit în fiecare zi, dimineața, înainte să plece la serviciu. Îi aducea portocale. La început i le curăța. Apoi i le-a lăsat pe noptiera din fier alb. Cică să le mănânce când are poftă, să nu se usuce până atunci. Apoi a rărit vizitele. Nici nu mai voia să-i dea din mâna lui feliile gălbui. Iulia le curăța singură. Până s-a plictisit și pe noptiera ei s-au adunat mai multe portocale storcite. Și totuși aerul mirosea a piersici. Cine știe de unde.

Zgomotul valurilor îi făcea bine și îi purta gândurile prin zări transparente. De ce, oare, își făcuse atâtea griji? Nimic nu păruse în ordine lângă ea. Politica era un dezastru, societatea, strada, nimic nu o mai bucura, totul era parcă făcut să o supere, asta nu e viață. Ba e viață, Iulia. Asta e singura viață pe care ai primit-o. În fine. O picătură poate umple un pahar. O singură clipă de liniște poate salva o viață tulburată.

Mircea a venit azi cu un măr verde pe care l-a pus pe noptiera ei. Venise să-i spună Iuliei că a găsit un proiect foarte bine plătit, doar că pentru asta trebuia să se mute în alt oraș pentru cel puțin doi ani. Ea să nu aibă grijă, o să-i trimită bani, nu o să-i lipsească nimic. Vorbise el la spital, o să rămână acolo cât trebuie. Mărul s-a rostogolit și a căzut pe linoleum. Iulia a dat din cap, era OK. Nici nu mai auzea ce spune Mircea. Nici nu i-a mai zis noutățile despre sănătatea ei șubredă.

În salonul ei plin de mobilă din fier vopsit cu alb, apăruse azi, după vizita de dimineață a medicului, un infirmier. Un tânăr slăbuț, cu privire blândă, intrase la ea cu un sac imens în mână, pregătit parcă să strângă tot și să o mute de acolo. Purta mănuși albastre din plastic, pe cap avea o scufie albă, la gură o mască din pânză, de parcă Iulia era vreun deșeu radioactiv. Ochii lui căutau blegi încolo și încoace și nu păreau mulțumiți de priveliște. La un moment dat, tânărul s-a așezat epuizat pe marginea patului ei. Și-a scos masca de la gură și scufia de pe cap. A lăsat umeri cât de jos a putut și a respirat ușurat.

– Nu mă spui…, te rog, nu-i așa?

– Ce să spun? a zis Iulia cu glas moale.

– Nu am voie să stau pe patul pacienților, dar ăștia au luat scaunele din saloane… Am obosit puțin.

– Stai liniștit…, nu te spun…, de ce te-aș spune? Vrei o portocală? Nu arată prea OK…

– Mi-ar prinde bine…, a zis tânărul schițând un zâmbet. Mi-e cam sete…

Și-a scos mănușile albastre și a întins mâna stângă după o portocală. S-a apucat să o desfacă, zeama îi curgea pe pantaloni, dar lui nu părea să-i pese. Cojile le-a adunat cu grijă și le-a pus pe noptieră, apoi a întins mâna spre gura Iuliei și i-a dat să mănânce o felie. Iulia a mestecat-o cu grijă. Tânărul a așteptat-o cu răbdare, apoi i-a întins alta. Când s-a terminat portocala, el a șters-o la gură pe Iulia cu mâneca lui. Stropii de portocală se amestecau cu lacrimile ei fierbinți. Au rămas așa, unul lângă celălalt câteva momente, el i-a aranjat perna mai bine și Iulia a adormit. Infirmierul și-a strâns toate lucrurile lui și a ieșit ușor pe ușă.

După vreo șase luni, Mircea a început să o sune la telefon. Degeaba. I-a scris o scrisoare pe adresa spitalului, dar nu a primit răspuns. A mai scris una, pe un ton agitat, cerea să i se facă dreptate. Oare la ce se gândea? Cerea pe patru pagini detalii despre starea ei. Niciun răspuns.

Pe pervazul îngust al salonului, infirmierul aranjase o expoziție cu un soi de origami, mici făpturi pliate, făcute stângaci din hârtie A4 de proastă calitate. Foile fuseseră scrise mărunt, dar ce conta? Expoziția arăta cu atât mai simpatică. Iulia își înfășurase un prosop pe cap și aducea a prințesă orientală cu turban fistichiu. Ochii îi sclipeau. Infirmierul a ținut și un mic speech despre operele lor de artă.

desen de Alina GHERASIM

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *