Beci

Coboram cu grijă. Treptele erau alunecoase, de la stratul subțire de mușchi care-nflorea pe ele odată cu venirea iernii. Până-n aprilie, când mieii pășteau pe-afară iarba cu gust de lapte, tot creștea. Îmi plăcea să explorez, în clandestinitate, marsupiul acela uriaș al casei, pe care bunica, alias maica, cu un cuvânt sec, ca o pocnitoare, îl numea BECI. ”Merg să văd ce s-o mai fi ales de borcanele mele cu zacuscă.” sau ”Pe unde-o fi mătura aia nouă? Te pomeni c-am uitat-o-n beci.”

Vara intram, de mai multe ori pe zi, să mă răcoresc. Trăgeam ușa după mine și se făcea întuneric, ca-ntr-o criptă, brusc. (Îmi spuneam că așa trebuie să fie când moare omul. Se-nchide o ușă, nu apuci să mai spui nimic, te ia pe sus întunericul și gata, asta a fost tot, adio amintiri, adio tulburătoare iubiri, adio meschinărie, adio pofte, se pune lacătul pe toate, iremediabil.) Ochii se acomodau repede. Pipăiam balustrada pe care, înainte de a muri, bunicul o instalase acolo, pentru a preîntâmpina eventuale accidente domestice.

Mă atrăgea mirosul de plante jilave, nisipul catifelat care-mpiedica descompunerea lor, adus, de vechii proprietari, de la Dunăre, materia granulată în care se conservau atât de bine zarzavaturile pentru supe și ciorbe. Pătrunjelului îi creșteau cu repeziciune, de la o duminică la alta, frunze viguroase. Morcovul își păstra fermitatea. Scoteam, adesea, câte unul. Îmi înfigeam unghia-n el să văd dacă mai dă semne de viață. Când mă strigau să vin că se răcește mâncarea, scobeam în grabă nisipul și-l reașezam în patul de hibernare. Scotea, parcă, un sunet de mulțumire. Ieșeam tiptil, ca hoțul care se vede prins asupra faptului, hainele trădătoare păstrau acel miros care-o făcea pe bunica să mă-ntrebe, surâzând, dacă iar am fost să cercetez legumele. ”Lasă-le, maică, în vina lor, lasă-le să crească! N-au altceva de făcut!” Era și puțin mândră când mă-ntreba. Probabil că-și imagina că voi ajunge biolog în halat alb, un fel de medic al plantelor și animalelor.

Nasul și mâinile, degetele de la picioare, reci. Se dezmorțeau la lumina de-afară. Cât de diferite erau cele două lumi! Afară, mâncarea umplea în volute de aburi curtea, răspândea peste pământul acela roditor un miros cald și aromat. Acolo, în beci, întunericul își întindea molcom  și mut umezeala. Floarea mușchiului susținea viața. Sub pătura de nisip, câte-o vietate neidentificată de mine, atunci, scobea în carnea dulce și albă a păstârnacului. Neclintirea umedă și rece din beci se-ntâlnea cu mișcarea frenetică a albinei în jurul petalei amorțite, de floare târzie. Crizantema, cu amăruia ei delicatețe, rezista în pragul dintre cele două lumi.

Niciodată nu mă săturam de acel spectacol care pentru unii nu însemna nimic. Intram într-o poveste fără sfârșit, într-o singurătate care mă-ncolăcea cu miros strident, de femeie trecută, cu șorț atârnat la gât, venită de pe câmp, de la culesul cartofilor.

Beciul mă atrăgea, îmi plăcea captivitatea aceea halucinantă. Mă hipnotiza, era corespondentul unui cavou domestic. O lume în care lumina pătrundea rar, firav, prin ferestruica înscrisă în peretele solitar. Mă întrebam ce se ascunde sub dalele reci. Poate că acolo, odinioară, foștii proprietari și-au ascuns comorile ori au îngropat urmele unor crime odioase, pe care nimeni, niciodată, nu le-a investigat. Tropăiam în singurătatea mea. Din dale, fantomatic, urca un aer greu, neprietenos. Un ecou se spărgea ca un nor. Urmăream linia ecoului, de parcă cineva îl trasa cu creion invizibil, în fragilitatea obscură a clipei. La picioare, o pisică mieuna rigid, arcuindu-și coada în sus. Mi-era teamă, mi-era bine, stare duală, în pântecul rece pe care, cu un cuvânt ca o pocnitoare, bunica îl numea BECI.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *