Regretabila plăcere a superlativului stupid

Dintr-un anume punct de vedere mediatic s-ar spune că am încheiat anul revolut la superlativ; și asta pentru că (greu de spus în folosul cui… ) din a doua săptămână a lunii a zecea, pe stil vechi roman, adică decembrie, am fost efectiv bombardați cu superlative doveditoare ale plăcerii prostești (a emițătorului, saussurian vorbind), mai ales spre a proba pe cât posibil nehotărârea românilor, adică lipsa oricărui hotar (cum bine explica Noica nehotărârea) în a sărbători. Am putut observa chiar o anumită nostalgie după vremurile în care nu prea se găsea mare lucru pentru ocazii festive (pentru omul de rând, nu și pentru unii care se căinează cu obrăznicie azi cât de greu au dus-o atunci).

În primul rând factorul meteo s-a dovedit superlativ în unele zone ale Țării dar, ca să știm o treabă, am aflat că „România a înghețat”, după care „România e copleșită de zăpadă”. Tonul catastrofic al anunțurilor ne face să ne întrebăm dacă nu cumva e vară? căci iarna e firesc să înghețe și să ningă. De fapt copleșirea nivală momentană, de câteva zile,  a fost consecința nesimțirii civice și administrative din unele așezări urbane mari (cele mici oricum nu sunt luate în considerare). O soluție excelentă, singura inteligentă pe care am auzit-o în media a fost „cine a nins să curețe!”, mai ales că, îmi spunea o bătrână, „nu te bați cu Dumnezeu”.

Fiind în prima săptămână a lunii, Nicolae trece mai neobservat, urmat de circul mediatic al preCrăciunului; de ce unii români își cumpără brad natural care e scump („nu vă pare rău de natură???”, sau „cum vi se pare prețul? Nu e cam scump?”), de ce nu cumpără  unul artificial despre care însă aflăm că iarăși are ceva hibă nefiind ecologic? Interogații repetate automat până la venirea Moșului, de parcă prețul brazilor e treaba mediei care oricum nu ți-l plătește. Răspunsul e simplu: cumpără fiecare ce îi place și cât poate.

Între timp, supărată pe criticile primite, Vremea se răzbună parcă (dacă tot sunt la modă personificările cele mai inepte), aducând temperaturi mai blânde, ceea ce iarăși nu e bine; nu avem voie să uităm de încălzirea globală nici de Crăciun (chiar dacă nu schimbăm nimic), ba mai mult,  aflăm că fără zăpadă Crăciunul nu e … Crăciun; iarăși o inepție în măsura în care, dacă e să urmăm mereu invocata învățătură care a generat Saturnaliile creștine, sărbătorile sunt în suflet în primul rând și nu în cantitatea de precipitații pe metru pătrat; ajungi să te și  întrebi cum a putut Maria să nască fără mângâierea fulgilor de nea acolo unde nu ninge și nici nu prea plouă?

Urmărind vremea la vecinii care au cam aceleași condiții, constați că lipsește superlativizarea zăpezii, fără a-i cășuna cuiva; apoi, în spiritul clamatei mile Natale să ne gândim, aparent măcar, că pentru cei fără domiciliu absența zăpezii și a gerului e o binefacere, mai ales că unii ajung când azilul e plin; sau nu vor să ajungă, căci vorba Papei Francisc (am mai citat-o) „cine sunt eu ca să judec?”

Alegerea bradului deschide ceea ce aflăm până în seara de ajun că ar fi „nebunia cumpărăturilor”; e o exprimare de o obrăznicie … superlativă să îți permiți să cataloghezi drept dereglare psihică dorința omului de a cumpăra cât mai mult, e o jignire la nivel național pe care – suspect – nu o sesizează de data aceasta nici o instituție menită să „taxeze” asemenea exprimări; sau, ca de obicei, taxăm la ordin. Pasul următor, repetat cu obstinație ne arată că „românii se calcă în picioare pentru a cumpăra…”; nu numai că nu au cum să se calce în… mâini, dar imaginile din realitate ne arată un comerț cu totul civilizat, mai animat ca de obicei.

Urmează marea durere: „românii cumpără mult mai mult ca de obicei și mai mult decât consumă…”. Bine fac; înseamnă că au din ce! am spune cu satisfacție. Cu un jind evident după vremurile trecute și cu o stare de intrigare pentru faptul că „românii cumpără mai mult decât în anul trecut” , se pun întrebări care, de data acesta într-adevăr te calcă dar nu pe picioare ci pe nervi: „de câți lei veți cumpăra?”, „nu vi se par cam scumpe cumpărăturile anul acesta?”; cu vădită îngrijorare în ton, aflăm că „nu toți au bani să cumpere la fel”, ceea ce indică o clară nostalgie după egalitarismul (până la un punct…) din trecut; pe de altă parte e destul de evident și subînțelesul „lasă domle, nici să-și ia acum toți la fel, că noi ce ne facem?”. Sunt vânați însă preponderent cei cu căruciorul de cumpărături plin, altminteri destul de mulți, spre binele lor, al comerțului și al Țării. Aflăm apoi două aspecte stupefiante ca idee și exprimare: primul îi vizează pe comercianți care „umplu rafturile ca să-ți rotunjească veniturile”; commercium înseamnă cu marfă, deci rolul comerciantului este să asigure circulația mărfurilor, iar merx  înseamnă ceea ce poate fi vândut și cumpărat pe bani desigur; deci nu văd de ce comercianții ar trebui să facă parte din congregația maicii Tereza, mai ales că s-a dovedit că nici surorile nu fac chiar totul pro bono. Apoi verbul utilizat e fără noimă, având în vedere că nu am auzit până acum de venituri comerciale pătrate, dreptunghiulare, triunghiulare, oricum geometrizate, în schimb auzim în plan… politic de cele necuvenite, ilicite sau mărite dar nu din mărfuri ci din ciupeli grase. În privința cheltuielilor propriu-zise augmentate de sărbători, un finanțist redutabil îmi explica recent că numai omul prost ține banii tocmai când ar trebui să-i cheltuiască,  pentru că banul e bun și sănătos doar când circulă; l-aș completa parafrazându-l – prin inversare –  pe mitropolitul de pie amintire Simion Ștefan al Ardealului, spunând că acei bani sunt buni care circulă precum cuvintele.  (evident, nu să și mintă ca ele).

Aflăm în continuare că de Crăciun „românii bagă mâna adânc în buzunare” sau că „românii scot din buzunar suma de… (mulți)  lei”, deși și în acest caz unii da, alții ba, pentru că așa e de când lumea; în primul rând bine e până când fiecare bagă mâna în buzunarul propriu și nu în al altuia, cum s-ar putea înțelege uneori de către răuvoitori;  de unde și verbul a buzunări (rentabil pentru autor), dureros la diateza pasivă adică a fi buzunărit; apoi, legat de adâncimea buzunarului, important e să nu fie descusut jos; până la urmă adâncimea nu înseamnă extragerea unei sume mari ci dimpotrivă căutare disperată până în fundul sau partea inferioară a buzunarului. În fine, fără nici o aluzie locativ-vestimentar-anatomică, mă întreb totuși unde altundeva ar putea românii să-și bage mâna pentru a-și scoate banii, în absența cardului, la oraș mai ales??? Că picioarele și le cam bagă în multe, dar asta e o altă treabă, nu ține de sărbători…

Așa cum ne-am obișnuit deja (???), nu scăpăm (mai ales) de Crăciun de psihologul de ser(viciu), cam aceeași atotștiutoare de la care aflăm că românii au această tendință, evident negativă, de a cumpăra de sărbători cât mai mult, explicația fiind făcută pe un ton de parcă ea psiholoaga ar trebui să deconteze cheltuielile la nivel național sau cei care o plătesc să îndruge superlative. O carență mult mai îngrijorătoare ne este relevată de un specialist de această dată, probându-ne însă că sexul nu are nimic cu enormitățile verbalizate; aflăm de ce românii mănâncă mai mult și mai pe alese de sărbătorile în discuție? „Românii vor să arate că o duc bine, vor să se simtă regește, să mănânce ca bogații, ca regii”. În primul rând nu văd de ce ar trebui ca românii să adopte și de sărbători miorlăiala perversă mediatică? din păcate o cam fac pe parcursul anului, dar nu toți, adică românii (despre păcatul articolului hotărât am mai avertizat).

Problema e că majoritatea românilor nu cred să fi mâncat la masa regelui ca să știe care era meniul, apoi mă îndoiesc că omului de rând, majoritar în fond,  îi mai pasă de rege, când se pregătește de sărbători; eventual cât le pasă celor din actuala gașcă pseudo regală,  de cei mulți, când se așează la masă; pseudo, adică falsă pentru că în absența unui rege nu mai putem vorbi de casă regală; e ca și cum ai spune că o clădire fără acoperiș, să nu zic acoperire, este o … casă de locuit. Și, pentru ca enormitățile, superlativele deci să fie complete, cumplite adică, etimologic, aflăm înainte de Revelion, așa cu o zi două, că „de mai bine de un an nu mai avem rege”; iarăși fals: nu mai avem rege de 71 (șaptezeci și unu) de ani, iar a face propagandă monarhistă săptămânal și nu numai pe postul național TV al unei republici,  în continuare, înseamnă a servi interesele unei clici plătitoare din banii… plătitorilor civici sau pur și simplu ale anumitor persoane din media și din dosul ei. Culmea e că austriecii, francezii, ungurii nu au nostalgii imperiale sau regaliste după secole încoronate, dimpotrivă prevederile lor stabilind foarte clar incompatibilitatea dintre republică și orice formă de propagandă imperialistă sau monarhistă. În schimb noi suntem „vrăjiți” de o minoritate cu interese foarte clare, în virtutea –  adică lipsa de virtute a – unei așa-zise tradiții monarhice de 66 (șaizeci și șase) de ani. E ca și cum senatul roman din perioada republicii ar fi lăcrimat după regele Tarquinius Superbus sau vreunul dinaintea lui,  în loc să vadă de nevoile  Romei spre a justifica astfel celebrele S P Q R (Senatus Populusque Romanus).

Pregătirile prerevelionarde sunt prezentate sub același spectru sumbru al demenței colective naționale: „a reînceput nebunia cumpărăturilor la români”; din nou se bagă mâinile unde se bagă pentru a scoate bani  cu mențiunea că apar unele schimbări; din date a căror sursă nu e clară dar nici nu contează, aflăm că românii parcă mănâncă mai puțin decât la Crăciun, iar mâinile pătrund totuși mai adânc  pentru că unii preferă meniurile mai ciudate, exotice,  porcul (oricum cam lovit de pestă) fiind înlocuit cu fructele de mare sau peștele. Totuși, spre disperarea unora rămâne încă valabilă convingerea carpato-danubiano-ponticilor după care „nu-i pasăre ca porcul”, ceea ce înseamnă, în ciuda nebuniei, un semn de normalitate națională.

Dar, ca să nu credem că am devenit mai buni, aflăm cu aceeași ocazie, cu mediatică îngrijorare că „românii beau mult”.  Asta în fiecare an, dar nu știm comparativ cu cine? Ca o consolare, pe un post oarecare, ca multe altele, un respectabil medic toxicolog explică cu sinceritate profesională că în fapt nu există o limită a îngurgitării, totul depinzând de ficat și gene (aici putând fi suspectat totuși de reclamă la suplimentele menite să-ți surprindă ficatul la aniversarea organului…). Problema nu e cât bea omul pe banii lui, ci ce face după ce a băut peste măsura hepatică și genetică, adică câți bate, violează  sau omoară pentru a mai bea; iar și mai mare devine problema, chiar superlativă prin faptul   că  nu numai că nu există pedepse pe măsură dar se manifestă mai curând o blândă înțelegere pentru cei ajunși în faza de scursori (in)umane.

Despre locațiile alese de români pentru intrarea în Noul An, nu are rost să mai discutăm, pentru că iarăși trebuie să cităm obsedanta băgare și scoatere din buzunar (de multe ori euro nu lei), meniurile care dau de lucru serviciului de urgență și implicit ambulanțelor. Tot savanta de serviciu ne explică în ultimele zile ale anului că nici mesajele celularizate și completate cu poza expeditorului nu sunt în regulă pentru că exprimă tristețe, însingurare, nefericire printr-un zâmbet neîmplinit; de unde atâta savantlâc e greu de spus dar soluția e simplă: decât să vă acceseze poza toți profitorii și escrocii plătiți, mai bine nu o trimiteți. În cazul apropiaților ar putea fi și o doză de invidie la interpretarea imaginii (asta fiind psihologie pură). Și-apoi, vrând-nevrând, dincolo de o anumită euforie sau nu, e de reținut cugetarea interogativă a unei distinse doamne după care în fapt ne bucurăm că am mai îmbătrânit un an? Obiectiv lucrurile stau și așa.

Și, pentru ca totul să fie apoteotic, urmează programul Revelionului, de la an la an mai mitocănesc, îmbinând pseudo folclorul cu vulgaritatea, cu dorința de a epata, cu a-  sau chiar anticulturalitatea, ducând la întrebarea „unde vor să ajungă?”, la care însă răspunsul e de negăsit căci la anul, după cum românii vor cheltui mai mult, vor băga mâna în buzunare mai mult și vor bea mai mult, tot astfel spre a ține pasul cu ei, media audio dar mai ales vizuală va superlativiza mai mult,  evoluând paradoxal întru  superbă (mândră, adică) stupiditate.  Un răspuns replicant la toate acestea însă nu e de dorit, existând pericolul semnalat încă de înțeleptul Cato: „să nu-i răspunzi prostului pe măsura prostiei lui ca să nu devii asemenea lui”.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *