Cufundat în mediocritate şi anexat propagandistic, centenarul a ilustrat impasul în care se află politicile culturale din România. Involuţia instituţională este acompaniată de regres intelectual. Ceauşismul este, din ce în ce mai mult, reperul în jurul căruia se organizează imaginarul oficial. Îndepărtarea de Occident implică regăsirea drumului către autarhia stalinismului naţional.
În acest context de festivism greţos, cartea lui Mircea Vasilescu este cartea unui “ duşman al poporului”. Nimic din această demonstraţie erudită şi lucidă nu poate fi încadrat în edificiul de mucava al statului român. Prin curajul intelectual cu care refuză încazarmarea, prin tenacitatea cu care recomandă exerciţiul critic, prin atenţia cu care examinează şi prin ironia cu care plasează în insectar patologiile naţionale, textul lui Mircea Vasilescu stabileşte un standard de acribie şi de luciditate junimistă. Acolo unde oficialitatea preferă comfortul locului comun, intelectualul public alege calea , atât de delicată şi de impopulară, a patriotismului în marginile adevărului.
Cartea lui Mircea Vasilescu poate fi citită ca bilanţul a trei decenii de încercări ratate de organizare a unui sistem coerent de instituţii culturale. De la instabilitatea ministerială la inabilitatea intelectuală, totul a contribuit la adâncirea acestui marasm pe care regimul Dragnea nu face decât să îl întruchipeze în mod exemplar. România oficială a rămas fidelă jumătăţilor de măsură, nefiind în masură să aleagă, inteligent, un model care să permită nu doar dinamism, ci şi racordarea internaţională. Obsesiile identitare au populat mentalul colectiv, iar resentimentul a fost materia din care s-au alimentat campaniile urii.
Radiografia la centenar a lui Mircea Vasilescu este remarcabilă tocmai prin efortul iconoclast de a merge dincolo de suprafaţa mediatică, spre a pune oglinda necruţătoare redând chipul nefardat al unei întregi societăţi. Iar acest chip nefardat este dominat de amestecul, simbolic, de narcisism şi de incompetenţă. Criza pieţei de carte este şi o criză a şcolii înseşi, mediul în care instituţia cititorului se poate forma. Dar ceea ce şcoala aduce nu este vocaţia lecturii, ci povara inutilă a locurilor comune. Îndepărtarea de literatură se produce, acum, definind un itinerariu viitor.
Nu mai puţin neliniştitoare este capacitatea autohtonă de a distruge tot ceea ce se edifică, inteligent şi creativ. Dosarul Institutului Cultural Român în mandatul echipei conduse de Horia- Roman Patapievici este o pagină în care se poate întrevedea combinaţia de resentiment şi de demagogie responsabilă pentru lichidarea unui organism modelat printr-un efort unic de ingeniozitate şi devotament. În clipa în care denunţul cultural devine o campanie a urii, în clipa în care Adrian Păunescu devine vocea onorabilităţii naţionale, în clipa în care o ordonanţă de urgenţă decapitează şi mutilează,stalinist, nimic nu mai este la adăpost şi totul poate fi pus la pământ de către un stat arbitrar şi fanatizat. Trecerea de la sincronizarea mandatului Patapievici la deriva grotescă din domnia lui Andrei Marga este semnificativă pentru fizionomia spiritului public autohton.
Trecerea de la demonizarea ICR la demonizarea lui Mircea Cărtărescu este cât se poate de firească, în această logică a conspiraţiei şi a stigmatizării. Notorietatea sa nu poate fi decât efectul unei manevre a “intelectualilor băsişti”. Traducerile, recunoaştererea, integrarea în canonul global sunt , toate, consecinţa unei campanii purtate pe banii publici: geniul scriitorului este, in realitate, un material ambalat publicitar. Pentru acea Românie hrănită cu materia fetidă a denunţului mediatic, aceasta este singura istorie ce contează. Restul, adică extraordinara polifonie a literaturii, nu înseamnă nimic.
Viitorul decenţei colective trece, în mod obligatoriu, prin evitarea capcanelor pe care le întinde, cu cântece de sirenă, acest naţionalism ceauşist reciclat agresiv. Practica lucidităţii este terapia pe care o putem exercita, solidar, ca o tentativă de a regăsi acel timbru din care să lipsească stridenţele şi vulgaritatea. Radiografia lui Mircea Vasilescu antrenează intelectul şi educă sensibilitatea judecăţii culturale. În an centenar, ea onorează tot ceea ce statul român a refuzat sa onoreze.
muláumim