Nedespărțire

N-am simțit niciodată nevoia, până acum, să scriu despre cărțile poetei (și prozatoarei) Ana Blandiana, deși nici una dintre ele nu a scăpat admirației mele. Poate pentru că în cei trei ani cât am ținut cronică literară săptămânală, dintre multele volume primite îl alegeam pe cel care, cumva, se plasa singur mai în față, poate și pentru că dialogul meu interior cu versurile ei era unul care nu se cerea neapărat pus pe hârtie, poate și pentru că erau destui cei care-i întâmpinau cu entuziasm scrierile, iar de vocea mea, simțeam, nu era mare nevoie.

De data asta însă, deși am încheiat de mult activitatea de cronicar de întâmpinare, la acest mic volum cu un titlu atât de oarecare, neutru și aproape nepoetic, Variațiuni pe o temă dată,  necesitatea de a-mi strânge impresiile de lectură, extreme de puternice, în scris, a devenit limpede. „Tema dată” aici este una pe care o primește fiecare om, la naștere: moartea. Din dublă perspectivă: a celor doi deodată, a celui rămas și a celui dispărut, încă laolaltă.

La fel ca în marile iubiri care sunt desfăcute fără voia celor doi, și în despărțirea prin moarte, cel rămas gândește (încă sau poate pentru totdeauna) dublu, adică în doi, simte încă în doi, nu se poate decupa din grupul de doi pe care îl forma cu celălalt, așa cum nu ai putea să-l desprinzi pe unul dintre iubiți dintr-un grup statuar al lui Rodin, de pildă, pentru că piatra în care au fost îmbrățișați e una. Pe de altă parte, în grupurile statuare care sunt versurile ei, poeta este creatoarea unor sentimente noi. În lumea noastră de zi cu zi nu avem nume pentru aceste sentimente care trec ilegal – poezia e mereu în afara legilor obișnuite – granița dintre aici și „dincolo”. Sentimentele din volum țin simultan de viață și de moarte de parcă n-ar exista despărțire între ele, de parcă nașterea în moarte ar fi asemenea celei în viață (o mai veche temă a poetei) și s-ar contura un fel de stare postvitală pe care poeta o vede în analogie cu starea prenatală.

Toată cartea e un jurnal poetic de maximă intimitate, care fuge cumva de lumina tiparului, prea mare, prea multă, pentru a rămâne în semiobscuritatea unui acasă construit din detalii, se subînțelege a unui „acasă la noi”, mai mult, a unei lumi întregi care e un „acasă la noi” al celor doi și numaial lor. La senzația de intimitate care nu vrea să se destrame trecând în spațiul public contribuie și scrierea de mână, cu cerneală, a primului vers, pe pagina din stânga, în chip de titlu relativ, ca și cum totul e încă acolo, acasă, în curs de.

Există un fir al inteligenței speculative, filozofice, în toate cărțile Anei Blandiana, care păstrează uneori, și în acest volum, splendide accente blagiene, deși adaptate la recuzita de azi, în care, alături de somn, vis, lumină, nu lipsește telefonul mobil plin de fotografii „dintr-o primăvară” și ecranul pe care poți mări detaliile. De data aceasta efortul de gândire poetică se concentrează pe imaginarea lumii inefabile a morții, pe înțelegerea legilor ei, a logicii ei, de dragul celui care e deja acolo. Uneori i se cer chiar lui detalii, ca într-o scrisoare: „E ușor să fii mort?” sau „Cad frunzele./ Sunt și la voi anotimpuri?” Există, și în acest volum, poemul-întrebare și poemul-mirare, atât de caracteristice Anei Blandiana. Misterul care se naște pe linia vagă dintre viață, vis și moarte e tatonat cu întrebări care să-l sporească: „Mă întreb adesea dacă, acolo unde ești, îți folosește la ceva ceea ce știai de aici, / sau trebuie să înveți totul, asemenea celui ce vine pe lume […] Poate pentru că a veni pe lumea cealaltă trebuie să te naști din nou…”

Câte o amintire scăldată în sentiment, câte un fragment de dialog sau o frântură de viață asigură în continuare nedespărțirea:

„Am un pact cu oglinda”, îmi spuneai.

„Să te arate numai așa cum te văd eu,

Mi-a jurat credință până la moarte.”

[…] Mă uit în oglindă și aștept cu spaimă schimbarea.

Dar iată,

Nu se întâmplă nimic.

Ce dovadă mai minunată

Că tu nu încetezi să mă privești ?

Doar oamenilor străini, dar aparținând totuși lumii celor doi, doar ochilor care se iau după aparențe li se pare că văd despărțirea, deși nici chiar ei nu și-o imaginează până la capăt, astfel încât până la urmă nu e nici o diferență între o lipsă întâmplătoare și una repetată, de durată:

„Unde e Domnul?”, mă întrebau la piață băbuțele când eram fără tine, băbuțele de la care cumpărai frunze de mărar, pătrunjel și, când aveau, leuștean. „N-ar trebui să vă lase singură.”

„Au întrebat băbuțele din piață de tine. Unde e Domnul?”, îți spuneam la întoarcere și erai atât de mândru și amuzat încât uitam să adaug c-au mai spus și că n-ar trebui să mă lași singură.

Este un volum în care, oricât ai încerca, nu-l mai poți deosebi pe eu de tu, în care nu numai viața celor doi e una, ci și moartea e – cum să spun –   reciprocă, o despărțire care nu desparte nimic, așadar, până la urmă o nedespărțire eternă. Celălalt rămâne o prezență, deși una de altă substanță, iar dacă rămâne aici, deosebiri fundamentale nu sunt. Suferința creează aură, „aureolele sfinților chiar asta înseamnă”. De fapt suferința, fie ea și filtrată în poezie, fie ea și doar instinctivă, căci rațional poemele sunt argumente ale motivelor de liniște, suferința care depășește sinele creează metafizică și de aceea autoarea are dreptate să observe (în textul de pe coperta a 4-a) că Variațiuni pe o temă dată este „cea mai metafizică dintre cărțile mele”. Nu e vorba de o „lume de apoi” ca-n frescele mănăstirilor, ci de o regândire a „temei date” în numele misterului care se adâncește cu cât îl luminezi prin gând și vers. Poemul Se leagănă, leagănă sfintele (p.21) pare să fi fost scris în urmele lăsate de Blaga, fără a fi totuși nici o clipă epigonic: probabil că asta înseamnă, literar vorbind, nedespărțire de un mare model.

Rugăciunea devine și ea un tainic cod între cei doi:

Ție mă rog acum

Tu ești stația intermediară

ce știu doar că există,

Tu ești popasul în care cuvintele mele

Sunt transcrise în alt alfabet.

Ție mă rog,

fără să știu ce să cer

în afară de tine însuți […].

Splendid poemul despre îngerul păzitor (p.9) sau cel despre întâlnirea în vis (p. 29), legat de proză este cel despre securiștii care, în ipoteza ascultării în continuare a microfoanelor plasate în casă „m-ar înregistra vorbind cu tine despre tot felul de lucruri”, suprinzător prin finalul lui cel despre viața care seamănă cu un roman de Agatha Christie:

Totul părea să se desfășoare normal, când, deodată, în mod misterios ai dispărut. […]

Nu trece o săptămână fără să mai dispară cineva și toți ne prefacem că nu observăm, speriat fiecar că ar putea observa că dispăruse el însuși.

Tu ai fost primul.

Sau poate că romanul se desfășurase și înainte la fel, dar eu am început să-l citesc doar pornind de la tine.

Și de o tristețe totală, care ne cuprinde pe toți cei care am pierdut în viață sau în moarte pe cineva de aproape este poemul Fără tine:

Fără tine

Lumea îmi pare deodată mai mare,

Mai mare și mai fără rost

Ca o cameră nemobilată,

Ca și cum ar fi căzut

Câțiva pereți fără de care

Nu mai știu să spun cum a fost. […]

La fel de străin de trecutu-n zadar,

De viitorul sumar,

Prezentul nu e un dar,

Ci un rapt.

Se cuvine spus, în încheiere, că poemele din Variațiuni pe o temădată sunt îndreptate Către R. Cât despre această cronică, e Pentru A. și R. Precum și pentru toți cei care au amintiri intense pe „tema dată”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *