Irvin Yalom știe – și la cît de mult a intrat el în mințile oamenilor, este greu de contrazis cînd spune că ”dintre aceste adevăruri certe ale vieţii, moartea este cel mai evident, cel mai ușor de intuit ca dat ineluctabil.”
Tema aceasta este recurentă în mai multe dintre cărțile sale – nu mă refer în primul rînd la ficțiunea pe care o scrie, ci mai ales la cărțile sale medicale, terapeutice într-un mod direct asumat.
Vorbește și în Memoriile sale (publicate și la noi relativ de curînd). Vorbește despre despre aceasta și în ”Mama și sensul vieții” – o carte, în fond și ”la finalul zilei”, luminoasă, profund luminoasă. Vorbește – pagină cu pagină aproape – și în (atît de greu de dus, pentru că îți trebuie mult aer în piept cînd o citești) ”Privind soarele în față”; aici ”soarele” nu e deloc viața. Vorbește / argumentează / exemplifică această temă, din abundență, și în ”Călăul dragostei…”.
Și de fiecare dată desfășoară o schemă de luare în posesie a temei morții care are, îmi vine să zic, un profil rabinic, înțelept.
Iată cîteva repere ale acestei scheme:
a.” La o vârstă fragedă, mult mai devreme decât se crede în general, aflăm că moartea va veni într-o zi și că nu există scăpare.”
b.” În străfundul nostru există un omniprezent conflict între dorinţa de a continua să existăm și conștientizarea morţii inevitabile.”
c.” Pentru a ne adapta la realitatea morţii, ne arătăm necontenit ingenioși în a inventa moduri prin care s-o tăgăduim sau să ne ferim de ea.”
d.” În timp, copiii experimentează și alte moduri de-a atenua angoasa morţii: ei se detoxifică de moarte luând-o în derâdere, provocând-o prin gesturi de-o îndrăzneală nebunească, sau se desensibilizează de ea ca de-un virus, asistând în compania securizantă a celor
de-o seamă cu ei și a pungilor cu floricele călduţe de porumb la filme de groază și la povești cu stafii.”
e.” Pe măsură ce îmbătrânim, învăţăm cum să ne scoatem moartea din minte”. Cum anume? (vezi pag 14, ”Călăul dragostei”, editura Trei)
f.” Adevărul este că știm fără să știm. Ne dăm seama despre ce e vorba, intelectul nostru știe care sunt datele concrete, dar noi — adică acea parte inconștientă a minţii noastre care ne apără de anxietatea copleșitoare — am scindat sau disociat sentimentul de teroare care însoţește ideea de moarte. Acest proces disociativ este inconștient, ne rămâne invizibil, dar ne putem convinge de existenţa lui în timpul rarelor episoade când mașinăria negării nu mai funcţionează și neliniștea morţii irumpe cu toată forţa.”
g.” Cei mai mulţi dintre noi, în majoritatea timpului, putem să trăim liniștiţi ferindu-ne de suflarea rece a morţii, chicotind încurcaţi și aprobându-l pe Woody Allen când spune: „Nu mi-e frică de moarte. Doar că n-aș vrea să fiu de faţă când se va întâmpla.“
h.” Dar mai există o cale — o lungă tradiţie, aplicabilă psihoterapiei — care ne învaţă că o deplină conștientizare a morţii ne desăvârșește înţelepciunea și ne îmbogăţește viaţa.” (…)deși realitatea concretă, fizică, a morţii ne distruge, ideea de moarte ar putea să ne salveze.
Ar trebui să ne liniștească aceasta?
Sau poate că, dintre toate întrebările posibile, aceasta nu este dintre cele mai importante?
