Cred că nu mai citisem o carte întreagă de Romain Gary de aproape două decenii.
De altfel, nici acum, în aceste ultime zile, nu aveam de gînd să o fac.
Când l-am întîlnit prima oară, cu siguranță că acum mai bine de douăzeci de ani, a fost ceva ca și cum aș fi fost curentat. Am stat cîteva ore – de care tot trăgeam, parcă anume ca să nu se mai termine – hipnotizat, captiv unei imense plăceri: aceea de a citi una dintre cele mai frumoase, mai tandre, mai delicate cărți pe care le-am citit vreodată.
Aceasta, chiar în ediția care apare în fotografia de mai jos:
Despre ea, spun doar atît: Momo. Și trec mai departe, nostalgic și cu un supliment de căldură interioară cînd pronunț acest nume.
Despre Romain Gary, de la primele pagini din ”Ai toată viața înainte”, am spus des, uneori cu voce tare, ”incredibil! Omul acesta este genial!”.
Cum ziceam, nu aveam de gînd să citesc anume acum vreo carte de Romain Gary. Mă gîndeam că, poate de Sărbători, cînd va fi mai liniște și cînd bucățile de timp de calitate pe care le putem decupa sunt, de regulă, mai mari decît în alte perioade.
Avem și cartea la îndemînă – ”Promisiunea zorilor” -, dar nu mă grăbeam.
Apoi s-a întîmplat ceva: zilele trecute a venit în București laureatul Premiului Goncourt – alegerea României pentru 2017. François-Henri Désérable. Marți, în 31 octombrie, am și avut un dialog foarte plăcut și substanțial cu singurul jucător profesionist de hochei pe gheață care e și un excelent scriitor (da, da, despre François-Henri Désérable e vorba).
Și Romain Gary? Chiar aici: cartea lui François-Henri Désérable se cheamă ”Un anume domn Piekielny”. Piekielny e un personaj care apare în cartea lui R. Gary, ”Promisiunea zorilor” și pe care François-Henri Désérable îl mută și în romanul său.
Am citit mai întîi, cu mare încântare, ”Un anume domn…”. Inclusiv ca să fiu cît pot mai bine de pregătit pentru dialogul cu François-Henri Désérable – un interviu care, la fel ca toate celelalte pe care le fac, sunt spontante în sensul în care Mark Twain spunea despre un discurs de-al său că e ”spontan; mi-a luat cam trei săptămâni să îl pregătesc”.
Apoi, am citit, cu la fel de mare încîntare și cu emoția reîntâlnirii cu unul dintre autorii mei favoriți din adolescență și studenție, ”Promisiunea zorilor” – însă, fără să termin romanul. Am citit pe el, leneș, savurînd, revenind la anumite pasaje, mai multe zile. Ca și acum două decenii, am spus că Romain Gary e ”incredibil / e genial / e uluitor”.
Mai am cîteva zeci de pagini din carte. O să mai spun de cîteva ori, sunt sigur, că e genial.
Și, cînd veți citi sau reciti (fie și numai această carte a lui R. Gary, deși sfatul meu sincer și dezinteresat e să nu ratați niciuna – fie ele semnate cu acest nume, fie cu presudonimul Emile Ajar), o să îmi dați dreptate.
