După o sută de ani. Marele Război sau repetiţia generală a apocalipsei

Umbra Marelui Război se întinde asupra lumii în secolul XX. Marele Război este o repetiţie generală a Apocalipsei, iar undele sale seismice ating, prin reverberaţiile lor, întreaga lume. Ceea ce debuta ca un conflict în Balcani se sfârşeşte ca un recviem al Occidentului. Progresul, umanismul, speranţa, decenţa sunt toate îngropate sub ruine şi murdărite în tranşee. Ceea se iveşte din materia sa tenebroasă este chipul unui rău fără precedent în modernitate: totalitarismul şi religiile sale politice.

Trauma Marelui Război atinge, în egală măsură, pe învinşi şi pe învingători deopotrivă. Pentru Germania de la Weimar, Marele Război este momentul care animă dorinţa de revanşă alimentând naţional- socialismul. Pentru aliaţii europeni, pacifismul, ca dorinţă disperată de a evita un alt carnagiu, pregăteşte terenul pentru fatala politică de dezarmare şi de conciliere a lui Hitler. În Statele Unite, izolaţionismul este opţiunea fatală. Spre răsărit, în spaţiul dominat de leninism, Marele Război este debutul unei tragedii ce durează un secol: barbaria luptelor din conflictul civil şi teroarea roşie vor fi urmate de stalinism.

Marele Război este intervalul în care Statul devine agentul ce nu doar trimite la moarte milioane,ci şi administrează întregi naţiuni, arbitrar şi minuţios. Germania Imperială a lui Ludendorff este un asemenea caz de exacerbare proto-totalitară: libertatea este suprimată de guvernul ce aspiră la victorie, cu orice preţ. Acest declin al autonomiei inviduale este unul dintre semnele noii ere în care intră omenirea. Colectivitatea triumfă asupra omului, omul este un număr, un detaliu, o rotiţă. Moartea încetează să mai fie un eveniment tragic, banalizarea ei este primul pas în direcţia crimelor ideologice.

Marele Război curăţă, sângeros, un între teren care fusese populat de imperii multinaţionale. Pe acest spaţiu eliberat se ridică nu doar statele întemeiate pe auto-determinare, ci şi noile entităţi ideocratice. Europa Centrală este prinsă între Scila Germană şi Caribda sovietică. Anii dintre cele două războaie sunt un armistiţiu înşelător. Încă de la Rapallo, în 1922, viitorul de concordie dintre statele adversare ale ordinii postbelice putea fi intuit. Scena atroce din august 1939 din capitala URSS este sfârşitul unei istorii cu final uşor de anticipat.

Marele Război eliberează energiile fără de care Lenin, Mussolini sau Hitler nu ar fi cucerit niciodată puterea. Vremea postbelică este vremea acestor tiranii ce cresc, paroxistic, puterea partidelor- state. Ca niciodată până atunci, barbaria este capabilă să inunde, asemeni unui fluviu dezlănţuit, continente întregi. Vremea tiraniilor este şi vremea utopiilor. În locul vechilor idoli sfârâmaţi, se ridică statuile Ideilor menite să salveze lumea. Amoralismul revoluţionar este adevăratul câştigător: în numele său milioane pier, striviţi de rase şi de clase. Umanitatea este încadrată, examinată, asediată, ameninţată.

Marele Război inaugurează un secol al crimei şi al morţii. Este secolul în care fascismul şi comunismul vor fi elogiate ca alternativa la democraţie şi capitalism. Este secolul în care omul cedează în faţa categoriilor, în vreme ce confruntarea de idei devine un război civil ideologic. Libertatea şi demnitatea umană sunt, în acest secol, valorile suspecte şi reacţionare, valorile atacate şi denunţate. Credinţa trebuie să lase loc credinţei în Partid şi în Stat. Tradiţiile sunt lichidate, spre a face să se ivească omul masificat şi docil al dictaturilor. Marele Război este începutul a toate ce vor fi. El este, prin spectrele sale, parte din noi, ca o cămaşă a lui Nessus.

Un comentariu

  1. Maria Cecilia Nicu Maria Cecilia Nicu says:

    Exceptional!

    Toata stima, Domnule Stanomir.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *