Post cu acuzativul. Adică post referendum (pe scurt)

Printre inepțiile tragico-mediatice vehiculate în prezilele referendumului mi-a reținut supărător atenția formula rostită și scrisă „Țara împărțită”. Se putea intui o anume indusă isterie politico-mediatică, lucru pe care i l-am mărturisit unui prieten; mi-a replicat amical că formula i se pare un pleonasm în măsura în care politicul și media audio-video sunt sinonime perfecte în privința unei anumite surescitări planificate; face parte din caietul de sarcini al partidului, din fișa postului în cazul jurnalistului.

După numărul de participanți, cetățenii isterizați nu par să fi fost prea numeroși, plasându-ne în continuare într-o sferă a normalității, indiferent de părerile celor care abia așteaptă să ne pedepsească și înclin să cred că s-a adeverit iarăși teoria lui Noica despre boicotarea istoriei specifică românilor care, cum spune Blaga, privesc uneori cosmic, adică spre cer și mai puțin orizontal; mai ales dacă nu au nici un interes în lung și în lat cum a fost cazul și acum. Expresia potrivită în privința majorității a fost că nu i-a păsat și nici nu avea de ce.

Au fost și voci care au utilizat termenul de plebiscit, părându-li-se probabil mai interesant, dar cu totul eronat în acest caz, oricât ar fi de roman sau tocmai de aceea; Caragiale știa asta și tocmai de aceea în gura „poporului”, termenul devine stâlcit  și fudul plebicist. Pentru clarificare: la noi nu a fost nicidecum și nici pe departe un plebiscitum clasic deoarece la romani acesta se făcea fără patricieni și senatori, reprezentând cu adevărat voința poporului plebeu.

S-au făcut apoi comparații savante între cum s-a desfășurat referendumul la noi – de la inițiativă și până la închiderea urnelor – și sistemul referendal, dacă pot zice așa, din Elveția spre pildă, țară cu care în fapt nu avem nimic în comun. Reamintesc un exemplu, comparativ cu sălbăticia defrișărilor de păduri de la noi, tocmai pentru a vedea că, vorba francezului … comparaison n’est pas raison. (exemplul figura și în cotidianul Scânteia). Prin anii 70 în timpul construirii unei autostrăzi în țara lui Wilhelm Tell, s-a ajuns în impas din cauza unui stejar secular care evident nu figura în proiect; conducerea cantonului federal a inițiat un referendum pentru a vedea dacă poporul e de acord cu înlăturarea impunătorului copac pentru a face cale dreaptă autostrăzii. Nu numai că participarea a fost de peste 80 (către 90)%, dar covârșitor s-a votat pentru menținerea stejarului considerat parte a patrimoniului cantonal-național.  Rezolvarea a fost relativ simplă: porțiunea cu pricina a fost reproiectată (în foarte scurt timp desigur), o elegantă buclă autostradală ocolind stejarul.

În asemenea condiții evident că un referendum își are rostul, dar cum la noi au mai fost manifestări validate chiar, după care am rămas în  vorba lui Sadoveanu „locul unde nu s-a întâmplat nimic” precum târgul moldovenesc de odinioară, desigur că o bună parte a cetățenilor s-a întrebat, indiferent care va fi rezultatul, „de ce să merg???”

De fapt, îndrăznesc să cred, în spiritul aceleiași obsesii de latinist, că din nou gena noastră de la Rîm ne-a salvat venind din subconștientul Felix de la o posibilă rușinare. Adică s-a intuit ipso facto nostro (prin chiar făptuirea noastră) că referendumul poate avea și înțelesuri neonorabile, chiar dacă mai îndepărtate; e vorba de verbul de bază referre cu forma impersonală  refert.

Făcând o sinteză a desfășurării de la noi, acum și în trecut, constatăm că ne încadrăm perfect în cele două forme verbale. Prima înseamnă și a replica; rezultatul a fost de data aceasta cert și o replică la o inițiativă mai mult stupidă decât absconsă și nu doar indiferență majoritară. Pentru forma impersonală voi cita din inegalabilul Tacitus: tanquam refert (ca și cum ar avea vreo importanță) în cazul în care simți indiferența participării, precum întrebarea de mai sus; apoi non refert de dedecori (nu interesează dezonoarea) probabil cu referire și la organizatori dar și la cei care ar fi trebuit să valideze la noi în trecutul nu prea îndepărtat, doar că asta ar fi însemnat să se pedepsească pe  sine înșiși chiar fără să fi auzit de titlul din Terentius, deci fără a juca în amara lui comedie. Și Tacitus se gândea la Senat și la aristocrații circumstanțiali.

În fine ar mai fi de adăugat că, alături de inițiatorii și sprijinitorii Ei politici, Biserica, cercetând vrerea poporului dreptcredincios și luând seama la cele petrecute atât sâmbăta cât și în sfânta zi de duminică și întorcându-se după atâta trudă la binefacerile nevoinței întru trup și duh, ar fi de cuviință să intre într-un cugetător  și îndelungat post(referendum).

Spre a rotunji cele de până aici, mă voi întoarce la începutul rândurilor, constatând în încheiere  cu mare bucurie că în fapt Țara nu e împărțită; mult mai grav ar fi fost dacă se vădea despărțită  de sine însăși prin purtarea de grijă a unora sau a altora, atent veghetori la soarta Ei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *