Capucini și capucino

În schița Intelectualii, Caragiale, ca-n atâtea alte texte, își exersează stilul în tehnica ambiguizării semantice. Sub pretextul numirii unei realități cunoscute, intrate în mentalul colectiv, ajunge la răsturnarea imaginii, proaspăt reanimate în mintea cititorului, la fixarea ei, mai apoi, în cu totul alte coordonate ideatice. De la plăcuta la gust băutură a modernității, de la cafeaua light, acel binecunoscut capucino, prin turnurile pe care textul le ia, se întâmplă ca termenul cu pricina, aparținând, mai degrabă, unui anumit palier al gastronomiei, să se îndrepte cu pași repezi spre o definiție atipică, nenormată, a intelectualului român.

Tipologia personajelor va include, în Momente și schițe, pe lângă mușterii, mojici, moftangii și moftangioaice, arendași, ospătari, negustori, ofițeri, funcționari și, câteodată, rar, popi, categoria socială, greu de prins în definiție, a intelectualului. Prin frecventarea cafenelelor bucureștene, a birturilor, aceste personaje îmbracă haina unei identități precare. Despre fiecare dintre aceștia se pot spune multe, dar întotdeauna rămâne ceva nenumit sau înscris într-o vădită depreciere semantică. Ei sunt cei care se pierd în decor, la cot cu mușteriii de duzină, în textura unui limbaj minimalist, redus, de multe ori, la repetarea lânoasă, cu obstinență, a unor cuvinte impotente. Dintre acestea, sub influența ambroziei autohtone, onomatopeele au prioritate, cioturile de limbaj, iar, pe fronturi mai largi, fenomenul desemantizării, indiciu clar al unei comunicări eșuate.

Intelectualii sunt, în textul lui Caragiale, acei capuținiști pe care-i poți întâlni în cafenelele bucureștene. Capuținiști, adică băutori fervenți de capuținer, de cafea neagră (sau ”jvarț”, vocabulă cu trimitere la germ. Schwarz ”negru”), combinată cu puțin lapte și îndulcită cu zahăr. Se observă regimul ludic în care înscrie acest termen, capuțin, poziționându-se, când pe-un versant semantic (gastronomia și deliciile ei), când pe celălalt (biserica și religia). Exilul în limba lui Goethe se prefigurează de pe acum în textele lui Caragiale. Ca un fel de anticipare a ceea ce, la sfârșitul vieții, va urma în biografia scriitorului, pronunția e cu raportare la limba germană, capuțin(er) (< germ. Kapuziner), și nu la italiana din care provine în limba română (< it. cappuccino ”care poartă o glugă, un capișon”).  

Oricine își dă seama că acești capuținiști n-au, la o primă citire, nici în clin, nici în mânecă, vreo legătură cu capucinii, acei călugări care făceau parte dintr-o ramură a ordinului franciscan. Se pare că prima atestare a termenului capucin (vezi, cf. TLF, fr. capussin), din limbajul religios, e în secolul al XVI-lea, la Rabelais, în anul 1542.

Capuținiștii, gânditorii care, în același timp, erau și băutori de capuțin, formau, la început, în așa-zisa perioadă eroică, o adevărată sectă: ”Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft, – singura rimă posibilă la moft, – peste drum de Capşa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti. Acolo – precum odinioară muzele în Parnas – se adunau intelectualii spre a-şi împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahar, şi numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, cari nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia: „capuţinişti”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe, s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a „capuţinismului” şi „capuţiniştilor”.” (I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, II, [Bucureşti], ESPLA, [1955], p. 175.)

Mai apoi, în ”perioada clasică”, formau o așa-zisă ”eclesie capuținistă”. În ”bisericuța” lor, nu îndrăznea să intre lumea profană. Mușteriii, toți clienții fideli ai cafenelelor și cofetăriilor bucureștene, așezați la mesele vecine, băutori de alte licori, nicidecum de capucino, erau excluși din start. De la neîncăpătoarea cafenea Brofft s-a trecut, în timp, la sediul Fialcowsky, o cafenea-cofetărie, iar ”capuținul” se va fi însoțit de-atunci, negreșit, cu desertul numit beltea (variantă fonetică pentru peltea). Pelteaua era jeleul de proveniență turcă, o aluzie clară la vorbăria goală, la stilul prolix, moleșit, de care pot fi suspectați toți oratorii cu timp ai localurilor de ieri și de azi, intelectuali cu ștaif sau simplii băgători de seamă. Sigur că ironia e când blândă, când acidă, mereu prezentă-n fibra cuvintelor care nu-și mai procesează, ca-n alte cazuri, automat sensurile prime, ci caută suport în altele, mai rare, cu care, asemănându-se-n plan fonetic, ar putea să consune și-n semantism. Și, astfel, ordinul băutorilor de cafea, al capuținiștilor, cu termenul introdus de Caragiale, ajunge să se intersecteze, pe axa unui semantism bipolar, cu, la catolici, ordinul monahal franciscan, al capucinilor.

Făcând abstracție de pronunția diferită (și de adăugarea sau nu a sufixului –ist la tema capuțin), schimbarea la nivel semantic, trecerea, chiar dacă nu explicită, de la capuținiști la capucini (< it. cappuccino), adică la călugării catolici franciscani, aflați, la început, sub protectoratul fondatorului, încă nesanctificatului Giovanni di Pietro Bernardone (devenit San Francesco d’Assisi), e o utilizare subtilă, cu dublu sens, a aceluiași cuvânt. Textul este, astfel, rod al unei ingenioase polarizări semantice. Alternanța semantică e susținută și de angrenarea în discurs, în același registru lexical, propriu limbajului religios, a unor termeni precum eclesie (variantă fonetică pentru eclezie), canonit, apostolat, inchizitorial, propovădui, iezuitic. Se obține, astfel, contrastul și efectul de bulversare la cititorul care se vede obligat să interpreteze dual textul, c-un ochi atent la cafeaua fierbinte, cu guler alb, cu altul, printr-o acrobație a privirii, la gluga care acoperă parțial chipul necunoscutului de la masa vecină.  

 

3 Comentarii

  1. Simona Constantinovici says:

    Vă mulțumesc, stimate domnule Crstici! Într-adevăr, etimologia e fascinantă. Trezește din amorțire cuvintele. Ele devin mai frumoase, mai vii, rostogolite-n cercul unor ”imagini pierdute”. Vă trimit gândul meu bun, Simona Constantinovici

  2. Dușan Crstici says:

    Mi-a plăcut foarte mult recenzia-eseu. Sunt si eu atent la etimologia cuvintelor, ce par atât de obișnuite încât nu ne îndeamnă la cunoașterea etimologica. Pentru mine ,cunoașterea limbii sârbe, din copilărie, a fost o primă „invitație” de a ști etimologia cuvintelor. Chiar astăzi, m- am documentat despre originea cuvântului, cu triste conotații ale ticăloșiei criminale, numită „lupta de clasă”, chiabur. Este de origine turcă, limbă in care nu are conotații peiorative. La noi a fost folosit in exces, începând cu Ispirescu(îmi pare rău), continuând cu Sadoveanu(nu-mi pare rău) si terminând cu Gheorghiu-Dej! Îmi amintesc cu emoție de tragica, dar atât de impresionanta descriere a scenei din curtea bunicilor(avlia, în turcă și …sârbă) de Rusaliile 1951. Va stimez nespus, Dușan Crstici

    • Simona Constantinovici says:

      Vă mulțumesc, stimate domnule Crstici! Într-adevăr, etimologia e fascinantă. Trezește din amorțire cuvintele. Ele devin mai frumoase, mai vii, rostogolite-n cercul unor ”imagini pierdute”. Vă trimit gândul meu bun, Simona Constantinovici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *