Interviu cu Dr. Jill Massino, istoric, profesor asociat, University of North Carolina Charlotte. Interviu luat de Drd. Ruxandra Petrinca
Ruxandra Petrinca (R.P.): Cine este Jill Massino?
Jill Massino (J.M.): Sunt profesor asociat în cadrul Departamentului de istorie, la University of North Carolina Charlotte; predau cursuri despre Europa în epoca modernă, Europa de Est în perioada socialistă și postsocialistă, istorie și memorie, studii de gen și război.
R.P.: De unde vine interesul pentru România?
J.M.: Mi-am început cariera studiind psihologia și am crezut că voi face un doctorat în acest domeniu până când am observat că în cadrul cursurilor elective, alegeam din ce în ce mai multe cursuri de istorie. Mulțumită unor profesori de istorie excelenți, m-am specializat în ambele precum și în limba germană. Interesul meu față de comportamentul individului, rezistența lui și felul în care face față traumelor și înstrăinării rezultă din studiile mele în domeniul psihologiei, pe când interesul față de Europa de Est provine din copilărie. Am crescut în ultimii ani ai Războiului Rece. Chiar dacă zilele Blocului Estic erau numărate, eram atrasă de tot ce ținea de Blocul Sovietic. Fascinația mea era fără îndoială alimentată de felul în care cultura pop prezenta URSS-ul ,ca pe o amenințare la adresa rasei umane în filme precum „The Day After” ori cântecul lui Sting, „Russians” în care se punea întrebarea dacă și rușii își iubesc copiii? Eram convinsă că atât Zidul Berlinului, cât și URSS-ul erau niște construcții permanente care vor dura mult după ce viața mea se va fi sfârșit. Când s-au prăbușit, am fost șocată și atracția față de regiune a devenit irezistibilă. Am ales România pentru că am fost mereu interesată de viața cotidiană sub dictatură, în special felul în care indivizii îndură, rezistă și, în general, se descurcă în regimuri represive – și cum se reflectă toate acestea în alegerile pe care le fac, relații sociale și identitate. Mai mult, la momentul acela mă pregăteam pentru studiile de doctorat. Era la sfârșitul anilor 90 și România părea printre țările cele mai neglijate din regiune – atât de cărturari, cât și de mass-media. Mi s-a părut o zonă promițătoare pentru a modela o nișă științifică, spre deosebire de Germania, pe care m-am concentrat pentru teza de master. Firește, am fost, de asemenea, intrigată de Transilvania – și de perspectiva unei vizite în regiune.
R.P.: Cunoști România de multă vreme. Observi vreo schimbare?
J.M.: România s-a schimbat considerabil de când am văzut pentru prima dată țara – cu ochii proaspeți, chiar naivi – în 1999, în perioada Crăciunului. Am trăit în țară perioade lungi și am dezvoltat prietenii cu românii. Am făcut interviuri de istorie orală și asta m-a ajutat mult în înțelegerea istoriei, a culturii politice și a societății. Impresia mea inițială a fost una pozitivă. M-au încântat frumusețea peisajului, mâncarea delicioasă și oamenii generoși. În timp, această impresie a rămas mai mult sau mai puțin neschimbată, și coexistă cu o înțelegere mai profundă a moștenirilor lăsate de cele patru decenii de guvernare socialistă asupra politicii și a relațiilor personale. Eu credeam, naivă fiind că întrucât România „s-a întors în Europa” sub formă integrării și participării în diferite organisme europene și internaționale, corupția va fi redusă, iar românii vor beneficia de o guvernare responsabilă și transparentă. De asemenea, am crezut că, odată cu tranziția țării la economia de piață, nivelul de trăi al românilor se va îmbunătăți, deși nu mă așteptam la o revenire miraculoasă, dat fiind sectorul industrial depășit. Din păcate, m-am înșelat în ambeleprivințe, iar politica continuă să fie caracterizată de corupție, favoritism și tendințe autoritare. Mai mult, din cauza creșterii nivelului de sărăcie, precum și a prevalenței corupției, mulți români au ales pur și simplu să părăsească țara, astfel încât România a înregistrat recent cel mai mare exod de populație după Siria. Acestea fiind spuse, ar fi incorect să nu evidențiez aspectele pozitive ale transformării spre pluralism sub forma drepturilor extinse și apariția inițiativelor civice, eforturile de a promova drepturi egale pentru femei, comunitatea LGBTQ, romi și alte grupuri marginalizate, protestele împotriva violenței domestice, a măsurilor de austeritate și corupției guvernamentale. Mobilizarea populară care s-a coalizat în jurul diferitelor chestiuni indică progresul țării în ultimii 29 de ani, dovedește dezvoltarea conștiinței civice a cetățenilor și dorința unei democrații reprezentative.
R.P.: Cartea ta, Ambiguous Transitions, Gender, the State, and Everyday Lifeîn Socialist and Postsocialist România, (Tranziții ambigue, gen, stat și viață cotidiană în România socialistă și postsocialista) pune accentul pe gen și viața cotidiană. Ai simțit că lipsesc aceste abordări în istoriografie ?
J.M.: Unul din scopurile majore ale cărții mele a fost să depășesc interpretarea totalitară a socialismului prin analizarea complexității sistemului socialist, a cetățeniei și a vieții de zi cu zi a femeilor. În timp ce narațiunile triumfaliste care preamăresc virtuțile capitalismului și ale democrației liberale au fost supuse unor critici sporite ca urmare a ultimei crize financiare mondiale, crimele, ilegalitatea și inumanitatea fostului regim rămân proeminente în multe investigații istorice ale perioadei (deși din fericire acest lucru este pe cale să se schimbe). Drept urmare, anumite experiențe sunt privilegiate față de altele, de exemplu, luptele eroice, în principal ale bărbaților, împotriva unui regim brutal, față de experiențele „obișnuite”, cum ar fi munca, căsătoria, familia, consumerismul, petrecerea timpului liber, etc. Concentrându-mă pe aceste subiecte, am sperat să distrug viziunea dihotomă a statului față de societate și să subliniez relația de interconectare și adesea ambiguă dintre cele două. În același timp, am încercat să istoricizez experiențele femeilor, în contextul unui regim care nu a fost nici popular ales, nici susținut în mod public și care a comis acte represive, deseori de natură violentă, împotriva poporului său.
Am ales să mă concentrez asupra perspectivei de gen, deoarece acest concept are o prezență de regulă marginală în investigațiile istorice asupra Europei socialiste – cel puțin până în ultima vreme. Mai mult, având în vedere faptul că femeile erau printre grupurile cele mai lipsite de putere în cadrul sistemelor anterioare, ele au avut, probabil, cele mai multe de câștigat în socialism. Acest lucru justifică o examinare detaliată a modului în care au trăit această perioadă. În carte demonstrez că atât conceptul de gen, cât și femeile, erau elemente esențiale pentru proiectul de modernizare socialist și că genul a influențat elaborarea politicilor, organizarea socială și strategiile populare de mobilizare. De asemenea, analizez modul în care acest proces a pus în evidență ideile oamenilor obișnuiți despre feminitate și masculinitate, precum și rolurile, relațiile și identitățile asociate cu aceste noțiuni. În ciuda garanțiilor statului privind egalitatea dintre femei și bărbați, ierarhiile de gen și discriminarea au caracterizat anumite sectoare ale forței de muncă. Unele femei au criticat aceste practici, altele le-au ignorat (sau nu au fost afectate de acestea) și au îmbrățișat oportunitățile profesionale aflate la îndemână, muncă oferindu-le validare socială și împlinire personală. Din conversațiile mele, am descoperit că femeile nu au privit neapărat toate aspectele socialismului că fiind coercitive sau opresive ori că s-au simțit incapabile să-și afirme influența. Într-adevăr, femeile s-au folosit adesea de strategii pentru a-și asigura anumite resurse și beneficii Aceste strategii foloseau discursul și argumentul epocii referitor la egalitatea din câmpul muncii, ori preferențial, în cazul obținerii unui concediul maternal prelungit. Explic aceste constatări prin conceptul de cetățenie socialistă, care, spre deosebire de cetățenia din democrațiile liberale, a fost relativ pasivă: indivizii nu au participat cu adevărat la procesul politic, asocierile de orice fel fiind de regulă, interzise. În lipsa drepturilor politice, indivizii se bucurau de drepturi sociale și economice: locuri de muncă garantate, asistență medicală universală, educație și îngrijire a copiilor care, deși nu înlocuiesc drepturile depline, au îmbunătățit viețile unora, adesea servind drept bază pentru înțelegerea drepturilor și afirmare identitară. Consider că, în ciuda (sau poate din cauza) faptului că oamenii din regiune nu aveau drepturi politice, identitatea lor s-a dezvoltat în relație cu drepturile sociale și economice.
R.P.: Cartea ta abordează și teme precum roluri maritale, maternitate și practici de reproducere. Cum au reacționat interlocutoarele tale?
J.M.: Subiectul sexului, în special al relațiilor sexuale, a fost într-adevăr dificil de abordat și am avut mare grijă să mă documentez cât mai bine, de obicei abordându-l prin obiectivul politicilor de reproducere, în special Decretul 770 care a reincriminat avortul, în 1966. Unele dintre respondentele mele au fost relativ deschise în discuția despre relațiile sexuale. Acest lucru mi-a permis să conturez o descriere mai complexă decât anticipasem inițial. Relatările interlocutoarelor mele vorbesc despre sentimentul de panică și frică care însoțea relațiile sexuale, dar și despre dorința și plăcerea sexuală asumate.
R.P.: Este conceptul studiilor de gen un subiect ușor de conversație în România?
J.M.: Depinde cu cine vorbești. Cei mai mulți dintre prietenii și colegii mei din România înțeleg cu siguranță ce înseamnă diferențele de gen și de ce este important discursul care le evidențiază în ceea ce privește elaborarea de politici sociale, familie și organizarea socială. Mai mult, în conversațiile mele ocazionale și în cadrul interviurilor de istoria orală, oamenii au recunoscut că există inegalitate de gen în România deși mulți nu folosesc acest termen, și că bărbații domină politica și posturile de rang înalt în aproape toate sectoarele economiei. În cadrul acestor discuții, oamenii au recunoscut și prevalența structurilor și credințelor patriarhale atât în viața publică, cât și în cea privată. În ultimii ani, violența partenerului intim a primit o atenție sporită din partea publicului odată cu adoptarea legilor și protestelor împotriva violenței domestice conduse de organizații precum FILIA. Deși prin comparație cu perioada comunistă când violența domestică era un subiect neglijat atât în discuțiile publice, cât și în politicile sociale, asistăm la un discurs progresist, violența partenerului intim continuă să fie o problemă serioasă în România, deoarece femeile suferă abuz psihologic și fizic, deseori fatal, și vecinii sunt adesea reticenți să intervină în „afacerile private”. Acestea fiind spuse, libertatea reproductivă este în mod clar un câștig important al revoluție. Totuși, și în acest caz trebuie să-mi nuanțez răspunsul și să mă refer în mod special la eforturile de a restricționa avortul prin legislație și la unii medici, angajați în spitalele publice care au refuzat să efectueze avorturi pe motive religioase. Acest lucru, combinat cu lipsa unei educații sexuale eficiente în școli și centre de planificare familială, a dus la o lipsa de cunoaștere despre sănătatea reproducerii și contracepție, cel mai evident manifestată în creșterea numărului de sarcini în rândul adolescentelor. Vreau totuși să închei cu o notă pozitivă și să recunosc realizările femeilor în diverse domenii, inclusiv în societatea civilă, în care au jucat un rol esențial de sensibilizarea cu privire la problemele prezentate mai sus punând presiune asupra autorităților să adopte o legislație care promovează egalitatea de șanse și garantează femeilor sănătatea și autonomia, inclusiv libertatea reproducerii.
R.P.: Ca istoric care lucrează pe Europa de Est, crezi în necesitatea un discurs istoric care să integreze experiențele oamenilor obișnuiți și a vieții cotidiene? De ce?
J.M.: La fel precum unghiul studiilor de gen, studiul vieții cotidiene este esențial pentru înțelegerea oricărei perioade istorice, dar mai ales pentru perioadele care au fost puternic modelate de ideologie și o viziune globală maniheistă. Regimul socialist a implicat nu numai impunerea unui nou sistem politic și a unor noi forme de organizare economică și socială, ci și un nou mod de viață bazat pe o viziune utopică cu care unii indivizi s-au identificat. Cu toate acestea, chiar și cei care nu au fost de acord cu idealurile socialiste au putut beneficia de unele dintre politicile statului, cum ar fi educația universală, locuri de muncă garantate, potențial ridicat de mobilitate socială și diferite drepturi. Viața de zi cu zi, așa cum o abordez, nu este separată sau în antiteză cu statul, ci oferă un punct de vedere complementar prin care se poate înțelege mai bine relația dintre stat și cetățean. O asemenea analiză clarifică modul în care puterea de stat a funcționat și modul în care persoanele au privit, gestionat sau răspuns la aceasta fie prin rezistență, umor, acomodare sau afirmare – ori o combinație a acestor elemente. Aceast lucru include examinarea modului în care oamenii au ironizat politicile de stat, „au lucrat” sistemul, s-au folosit de serviciile lui sau pur și simplu au navigat apele învolburate. De exemplu, medicii erau stimulați cu mult râvnitele țigări Kent și alte bunuri „de lux” pentru a asigura un tratament mai bun în spital sau pentru acordarea unui concediu de maternitate prelungit. Practicile de acest fel se referă la ceea ce istoricul Alf Lüdtke numea Eigen-sinn(voința de sine) și sunt forme individuale de auto-conservare și auto-afirmare deosebit de utile pentru înțelegerea manifestării puterii la nivel cotidian. În același timp, trebuie remarcat faptul că Eigen-sinnnu se aplică numai la răspunsul individului față de stat; ea poate fi, de asemenea, o formă de definire a propriilor convingeri în raport cu comportamente patriarhale, în unele cazuri folosind chiar discursul oficial pentru a face acest lucru. În cele din urmă, ca și în alte sisteme, trebuie să ne amintim că mulți oameni au continuat să-și trăiască viața în ceea ce considerau a fi o formă normală – s-au jucat cu colegii de școală și au dansat la discoteci, au mers la mare și au urcat pe munți, au dat petreceri pentru prieteni și familie și au sărbătorit ocazii festive, au format prietenii, s-au îndrăgostit, au crescut copii și au devenit bătrâni. Astfel, o abordare a vieții cotidiene permite echilibrarea aspectelor represive ale vieții, juxtapunându-le normalității și oferind astfel un portret complex al vieții în perioada socialistă.
R.P.: Poți să ne spui câteva cuvinte despre următorul tău proiect? Din câte știu implică reacțiile românilor cu privire la războiul din Vietnam.
J.M.: Următoarea mea carte se va concentra pe relația României cu Sudul Global. Dat fiind faptul că proiectul se află în fază incipientă, încă sunt în etapa de identificare și delimitare a temelor cercetării, dar cu siguranță un capitol se va concentra pe relațiile româno-vietnameze. În funcție de rezultatele cercetărilor mele, intenționez să includ în analiza mea, cel puțin o țară din Africa, Orientul Mijlociu și America Latină. Acest proiect se va baza pe cercetările recente care investighează Războiul Rece dintr-o perspectivă mulți-polară și examinează modul în care statele mai mici, aparent periferice, s-au implicat în economiile țărilor subdezvoltate – adesea recent independente – prin acorduri diplomatice și economice, programe de schimb de muncitori și studenți și inițiative culturale. România a sprijinit și sponsorizat proiecte de dezvoltare în Sudul Global care i-au permis să achiziționeze resurse naturale și i-au oferit piețe de desfacere pentru produse finite, dar în același timp au oferit și o oportunitate de promovare a valorilor socialiste, a suveranității naționale și a abordărilor românești de modernizare. Corolarul acestei analize de sus în jos, va examina modul în care Sudul Global a devenit o parte a imaginarului popular din România prin intermediul rapoartelor media, curriculei școlare și interacțiunilor personale cu persoane din regiune, fie în străinătate, fie pe teritoriul României . Abordarea de gen se va înscrie cu siguranță în analiza mea, dar în acest moment nu pot spune exact cum.
*Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Ruxandra Petrinca este istoric. Specializată pe studiul perioadei comuniste și postsocialism, Ruxandra deține o licență în drept, și o diplomă de master în studii canadiene eliberate de Universitatea din București. După sosirea la Montreal în 2006, a obținut cu distincție o a doua licență cu dublă specializare în literatură engleză și istorie și un masterat în istorie la Universitatea Concordia. În prezent, este doctorand în cadrul Departamentului de Istorie și Studii Clasice de la Universitatea McGill. Ultimele publicații includ traducerea cărții Dr. Iurie Stamati din franceză în engleză, The Slavic Dossier, Medieval Archaeology in the Soviet Republic of Moldova between State Propaganda and Scholarly Endeavour, Brill, January 15, 2019, și articole în publicații de specialitate din țară și străinătate: “Choosing to Forget: Politics, Family, and Everyday Life in Stalinist Romania,” în Strategies of Survival and Social-Professional Integration in Political Prisoners’ Families in Communist Central and Eastern Europe in the ’50s and ’60s, ed. Cosmin Budeancă, Dalia Bathory (Lit Verlag, 2018), „Rezistența prin cultură pe țărmurile Mării Negre în România comunistă”, in După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul, ed.
Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (Polirom, 2017), “Halfway between Memory and History, Gulag Memoirs as a Genre”, (Slovo Journal, vol. 29, no 1, 2017).