Urmăresc, cît pot de atent publicistica și aparițiile editoriale autohtone, și sunt foarte atent la dimensiunea dialogală a diverselor apariții. Una dintre formele în care se declină această atenție ”la purtător” ține de piața cărților de dialoguri/convorbiri/interviuri. În alte cuvinte: îmi place să știu – cît mai detaliat posibil – ce volume din această specie (în care sunt implicat activ și pe care îmi îngădui să o consider foarte atragătoare, dar nu foarte ușor de făcut la standarde ridicate) apar în fiecare an, care sunt vîrfurile, care sunt personajele principale, ce scenarii de dialog subîntind substanța celor mai bune cărți.
Îngăduiți, vă rog, o confesiune de două-trei rînduri: eu public interviuri și volume de interviuri, dar nu gîndesc că aș fi în concurență cu cineva anune. Ideea aceasta, dusă mai departe în ce mă privește, are, obligatoriu, și următoarea notă tare: admir, mai ales admir, și o fac sincer și foarte tare, interviurile și cărțile de interviuri bine făcute. Prin urmare, ceea ce se regăsește în această pagină este în primul rînd – și chiar rog să fie citit în această cheie – un exercițiu de admirație. Pentru 2018, încă neîncheiat (ceea ce înseamnă că, la târgul de carte de toamnă de la București – cel mai mare tîrg de carte din România – nu putem exclude apariții foarte interesante sub această specie literară/publicisitică), îmi face mare plăcere să propun două titluri de profil – în mod cert, dintre cele mai bune. Exact, sec, înainte de orice: un volum care îl are în prim-plan pe scriitorul și medicul Ion Vianu și un altul, cu o (minunată) doamnă, chimistă cu performanțe remarcabilă în privința profesiei exercitate (locuiește în Canada, de mai multe decenii), dar și cu un formidabil simț literar și, de fapt, mai mult decît atît, Veronica Pavel Lerner. Sora cea mică a lui Toma Pavel. La prima – ”În definitiv” este titlul cărții (Polirom este editura care o publică) -, Ioana Scoruș este în dialog cu Ion Vianu. La cea de-a doua – ”Oameni. Repere. Mărturii” se cheamă volumul (publicat la editura Vatra Veche) – Nicolae Băciuț este în dialog cu Veronica Pavel Lerner.
Să detaliez, așadar.
Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu – absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie – a practicat ca medic, mai întîi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș – absolventă (și a) Facultății de Psihologie – este psihanalist cu practică privată. Dl. Vianu – fiul lui Tudor Vianu – este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna.Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, a propos de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat ”Paradoxurile psishanalizei în România” și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989. Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată – da, putem risca și termenul ”ideală” – pentru dialog. În plus, se vede aceasta și ”printre rîndurile” acestui volum de ”unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători – unul pentru celălalt; a știi să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.
Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu – și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: ”suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decît o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi – și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică – familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală – la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).
Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său și îl (ni-l) aduce, prin dialog, ”la zi” – nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și ”zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele – ”i.fii sincer, dar nu brutal; ii.nu disprețui pe nimeni; iii.bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeasi serie tematică în care sunt plasate ”recomandările prudente”; el se cheamă ”Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.
Ceea ce rezultă, ”În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. ”Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul acestei cărți, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte, densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii – în sensul în care, dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, această formulă, ”a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.
În altă ordine de idei, toți cei trei termeni care compun titlul volumului de dialoguri între Nicolae Băciuț și Veronica Pavel Lerner sunt generos acoperiți de substanța cărții și sunt, fiecare în parte și toți trei împreună, importanți pentru acest demers dialogic.
”Mărturiile” (al treila termen al titlului cărții) de aici sunt realmente prețioase – dna Pavel Lerner este un martor foarte bine plasat și un povestitor cu o voce limpede și foarte atent cu ceea ce știe, cu ceea ce trăit, cu ceea ce a văzut. ”Mi-aș dori ca cititorul, după ce a terminat ultima filă a cărții, să continue să-și amintească de cele citite, iar emoția să stăruie în inima lui precum în a mea, după ce mi-am destăinuit, în scrisă, trăirile”, notează dna Pavel Lerner. O dorință pe care este, cred, ușor să i-o îndeplinim, în calitate de cititori, doamnei Pavel Lerner, căci seriile de mărturisiri pe care ni le oferă aceasta au o anume, foarte specială, vibrație.
”Oameni” (e termenul prim din titlul acestui volum) sunt, cum ar spune cel care a provocat acest dialog (Nicolae Băciuț), de un roman. Sunt oameni pe care i-a cunoscut, alături de care a trăit sau trăiește dna Pavel Lerner și care i-au marcat biografia. O biografie demnă de a fi pusă într-un roman – ”un roman pe care autoarea ezită, amână să-l scrie”. O biografie care s-ar putea converti într-un roman care, a propos, ar trebui neapărat să includă: o poveste de mare succes profesional (Veronica Pavel Lerner are o cotă foarte bună în Canada în domeniul chimiei), povestea pasiunii extraordinare a unei tinere pentru muzică, pentru pian, povestea unei vieți care se întîmplă între două continente (a plecat la 38 de ani din România, locuiește de 36 de ani în Canada) și, nu în ultimul rînd, povestea unei pasiuni de cursă lungă, nedezmințite pentru cultura de tip umanist și pentru scris (din 2000 încoace, Veronica Pavel Lerner a publicat mai multe cărți). Toate aceste povești, bineînțeles, populate cu oameni.
Între acești oameni, multe ”repere” (termenul mediu al titlului cărții). Se cuvine să insist puțin aici. Veronica Pavel Lerner este sora mai mică a lui Toma Pavel (Thomas Pavel, pentru publicul occidental): ”cînd ne întîlnim, destul de rar, pentru că e foarte ocupat, vorbim despre toate, are un umor nebun, știe să imite și mă face să rîd cu lacrimi! A rămas acelașu Toma cu care, pe vremuri, mă jucam de-a teatrul și improvizam piese, ale lui infinit mai bune decît ale mele”. Mama celor noi a fost Amelia Pavel – critic și istoric al artelor, eseistă, traducătoare și, în anii 1990, ”femeia europeană a anului” (distincție oferită de Consiliul Europei). Pe net (îngăduiți să ofer și linkul: http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel ), se găsește o foarte specială emisiune a Eugeniei Vodă din seria ”Profesioniștii”, cu dna Amelia Pavel în prim-plan. Soțul Ameliei Pavel și, totodată, tatăl lui Toma Pavel și al Veronicăi Pavel Lerner a fost avocat pledant – dumneaului este cel cu care, cu o seară înainte de a fi arestat, s-a consultat Nicolae Steinhardt. Acesta din urmă – căruia îi este dedicat un capitol distinct în carte, dar și multe alte referințe în restul volumului, precum și serie de fotografii inediate în care apare în diverse ipostaze – a fost unul dintre foarte apropiații familiei Pavel. Coleg de facultate cu Amelia Pavel, N. Steinhardt o numea pe Veronica Pavel Lerner ”Cântăreața” și a reprezentat pentru aceasta una dintre marile întîlniri. ”Nicu oferă imaginea unui intelectual perfect și a unui om de mare caracter, dar, dacă ar fi, de exemplu, să-l desenez, i-aș pune alături o pisică. Îl plăceau la nebunie și, cînd îi dădeam ilustrate sau calendare cu pisici, primite de mine de la o prietenă din Germania, era ultrafericit și-mi mulțumea de o mie de ori!”.
Mărturiile din această carte, despre cîteva lumi, despre educație solidă, despre etică, mai ales despre oameni și despre repere (de asemenea, între cei evocați, din întâlniri directe, memorabile: Alina Diaconu, Dan Grigore, Andrei Pleșu, Mihai Zamfir, Matei Călinescu, Ion Negoițescu, Ștefan Augustin Doinaș, Theodor Bălan) sunt un splendid spectacol al memoriei și al bunei-cuviințe.
În fine, un detaliu – de ordine personal. Încă o confesiune – tot scurtă – care privește aceste două volume. Cartea în care Ion Vianu este personaj principal are puțin peste 250 de pagini. Cartea în care Veronica Pavel Lerner este personaj central are, pe partea de text), puțin peste 130 de pagini. Sunt, așadar, cărți de dimensiuni mici/medii, care pot fi citite foarte ușor. Fiecare dintre ele, în cîteva ore, nu foarte multe. Ei bine, atunci când, fără să fiu presat de cine știe ce termen-limită, îmi place foarte mult o carte, prefer să o citesc foarte lent, leneș aproape. Am acordat paginilor fiecăreia dintre cele două cărți mai multe zile – întorcând cu mare lentoare paginile acestora. S-ar zice, în alte cuvinte, că le-am savurat. Ceea ce este perfect adevărat și ceea ce, cu toată sinceritatea, doresc și (multor) altor cititori posibil ai acestora.
