Cu fața spre ocean, un cer gri închis în partea de sus, spre orizont o dâră de lumină. Pe o bordură jerpelită de beton. Stau amândoi cu picioarele în apa sărată și privesc. Aerul e cam rece dar ei se încăpățânează să nu se apropie unul de altul. Stau așa, ce-o fi? Parcă e capătul lumii. Păi chiar e capătul lumii. Așa e în fiecare punct al pământului. De acolo începe altceva. Astăzi Margherita clar are ceva. Așa cum au de obicei femeile când sunt supărate foc. Le întrebi ce e, ele răspund invariabil nimic și se uită în sus. În ziua de azi e foarte greu să crești o ciurdă de copii. Manuel și Margherita au șapte. Nu ai fi zis dacă îi privești chipul cu pielea întinsă frumos și ochii ei limpezi. El pare mai consumat de toate greutățile zilnice însă grumazul lui de taur ne arată clar că nu a cedat bătălia. Nici nu are cum. Pe el se bazează copiii și nevasta. Iar ea e acum supărată foc. Lui îi vine să-i spună că ei nu-și pot permite prostii d-astea. Au treabă. O să vină și zile mai bune. Când? se interesează brusc Margherita de parcă el îi propunea o masă la Ritz iar ea trebuia să-și aleagă o rochie potrivită. Nu știu, e greu de zis, am fost pe la toate birourile de plasament, am completat acolo ce mi-au zis. Vedem. Manuel e chiar supărat. Ăștia îl tot amână de pe o zi pe alta. Ar accepta orice muncă.
Grădinar. L-a chemat la birou o cucoană palidă și i-a spus că ar fi un post de grădinar la doamna Alvarez acolo în vârful dealului. Niciodată nu se gândise Manuel să urce până acolo și oricum ce treabă avea el cu lumea aia. Nu era foarte calificat pentru asta. Acum vreo trei ani îngrijise o grădină a unei bătrâne, avea niște tufe de trandafiri o nebunie și se uscau dacă nu ar fi avut el grijă de ei. Bătrâna îi dădea bani puțini dar el era fericit că seara putea duce un trandafir Margheritei sale. Acum sigur e mai complicat cu grădina doamnei Alvarez. Ea deține ziarul urbei și se spune că e o tipă dată naibii, nu se știe cum informațiile de ultimă oră ajung mai întâi la ea pe masă. Le sortează chiar ea cu mâna ei. Stă cam toată ziua la redacție, se zice. Păi când mai are timp să se uite la grădina ei? Poate doar noaptea la lumina lunii. Dar asta nu e treaba lui Manuel. Sper că are o magazie mică, ceva în care să fie adunate toate sculele, să nu fie aruncate pe te miri unde. O să meargă de luni. Perfect, i-a zis cucoana palidă și l-a dat afară din birou.
Vocea lui se aude din capătul străzii. Margheritaaaa. Ieși din casă să-ți spun ceva. M-a luat miss Alvarez grădinar. Ei, acum ce mai zici? Vezi, ți-am spus eu că vin vremuri mai bune. Margherita a ieși fără chef din casă. Sigur că vestea era bună dar simțea ea ceva. Nu știa clar ce. De obicei îl încuraja pe Manuel în toate cele, chiar și atunci când nu era cazul, ca acum un an când el a ținut morțiș să fie costumat în drac la carnavalul organizat în piața mare a urbei lor. S-a dat cu o pulbere de culoarea bronzului din cap până-n picioare. Chestia aia ieftină, cumpărată de la José din baracă, nu a mai ieșit de pe pielea lui Manuel vreo lună. Dar mă rog, Margherita l-a încurajat. Și apoi l-a frecat cu buretele zi de zi. Dar acum parcă inima ei încercată îi spune altceva. Manuel, mai bine ajută-mă să car butoiul ăsta în casă.
Mai bine te urci pe Mont Blanc în adidași decât să sui dealul lui miss Alvarez. Are niște pante ciudate urmate de zone line. Când zici și tu că ai terminat cu greul mai vine o chestie abruptă. Cică e deal. Deși la consiliul orașului au existat dezbateri aprinse. Unii ziceau că-i munte. Cum dracu să fie munte că are doar o sută de metri înălțime, insistau alții. Ba chiar existau susținători ai ideii ciudate că de fapt e o câmpie deformată în care au fost ascunse niște comori. Nu zău? Mă rog, munte, deal, sau câmpie, ce naiba era chestia aia a lui miss Alvarez, trebuia urcată zi de zi. Grădina arată chiar bine, adică e aranjată pe șiruri frumos ordonate. Cu trandafiri care se întrețin relativ ușor. Câteva tufe de lavandă care ar trebui scurtate și multe ghivece cu lămâi. Un aer blând și aromat vine dinspre marginea grădinii acolo unde se află un pâlc de pini și un desiș de nu știu ce. Spre bucuria lui Manuel aici există și o magazie de scule plină cu foarfeci de grădină, găleți din zinc de diferite dimensiuni, trei topoare, mănuși foarte groase și cu margini de cauciuc, cizme mozolite și multe borcănele cu îngrășământ de plante și erbicide. Manuel și-a aranjat un colț al lui, un soi de birou. Proprietatea e fabuloasă. Dar pare goală. În afara unui majordom care i-a prezentat lui Manuel locul și ce are de făcut și a unei bucătărese posomorâte, nu pare să mai locuiască altcineva cu miss Alvarez. După ce a ajutat-o pe Margherita să care butoiul, Manuel a stat cu soția sa de vorbă până noaptea târziu. Își imaginau ei ce viață se ducea acolo sus pe deal, petreceri cu mâncare multă, mașini de lux și mulți oameni care veneau și plecau. Margherita mai avea totuși o informație despre locul ăla. Se spunea printre oamenii simpli din localitate că dealul era bântuit. Sigur că asta e plăcerea oamenilor, să bârfească adică. Se pare că e un instinct ca oricare altul. Și mai e ceva ciudat. De acolo de sus nu se vede oceanul. E o încrengătură de chestii care mai de care mai încâlcite și nu vezi nimic. E mult mai frumos la ei acasă, deși numai casă nu se poate numi, mă rog, de acolo ei văd oceanul din orice punct. După prima zi de muncă Manuel a venit acasă cu o poftă de viață cum nu mai cunoscuse de mult, și-a luat femeia în brațe și a făcut dragoste cu ea până luna a apărut holbată și plină sus pe cerul negru. A doua seară a venit și mai încântat. I-a zis Margheritei hai să ne adunăm în jurul focului și să povestim. Izgonirea din Rai a fost ceva teribil. Părintele și-a dat copiii afară din casă. I-a trimis singuri cu cheia de gât pe te miri unde și le-a poruncit să nu se întoarcă acasă. I-a trimis așa cum un singur rând de haine pe ei, fără vreo hartă, doar cu o pungă de semințe, cică să fie agricultori, de parcă s-ar fi născut pentru așa ceva. Ei nu știau nimic despre anotimpuri, durere, sau bătrânețe, pentru că Părintele i-a croit cam neputincioși și i-a mai și pedepsit pe deasupra de parcă ar fi fost vina lor că nu cunoșteau legile lumii în care s-au născut. De atunci ei caută să nu fie singuri și le e teamă să nu mai fie părăsiți. Margherita hai să ne culcăm acum, mâine cine știe ce ne mai așteaptă.
Nici picior de miss Alvarez acasă. Doar nu stătea toată ziua la redacție, că asta nu mai e pasiune pentru meserie ci nebunie curată. Dar atunci unde stătea? Într-o zi bucătăreasa l-a rugat pe Manuel, deși asta nu e treaba lui, să-i ducă lui miss Alvarez o bucată de plăcintă cu carne, preferata ei. Făcea rar minunăția asta și ar fi fost păcat să o găsească bocnă când vine acasă. De parcă ar veni vreodată acasă. Manuel a pornit în jos pe deal și s-a dus glonț la redacție. După ce a urcat o scară interminabilă a intrat în cea mai frumoasă încăpere pe o văzuse el vreodată. Un candelabru uriaș cu mii de cristale zornăia la fiecare pală de curent. A apărut o secretară ca o scândură îmbrăcată cu o fustă foarte strâmtă. A smuls plăcinta din mâinile lui Manuel și l-a condus la ușă. Ar fi tras el de timp cumva, să o vadă și el pe miss Alvarez, dar n-a fost chip, secretara cea bățoasă l-a împins literalmente afară pe scări.
Cu primii bani aduși acasă, Manuel a cumpărat Margheritei o rochie nouă și copiilor ghetuțe. Se pare că Margherita s-a mai îmbunat. A început să vadă și ea lumea cu alți ochi. Poate că miss asta nu e chiar așa o ciudată cum se zice. Și în fond ce contează că lucrează mult și lumea nu o vede la ochi. Margherita își zice că bărbatul ei a fost pus să se ocupe doar de grădină nu și de proprietar. Până în toamnă o să strângă niște bani, suficient de mulți ca să treacă cu bine iarna când grădina se închide. O să ia un rând nou de haine groase pentru copii iar ea o să-l roage să-i cumpere niște ghetuțe roșii. De ce tocmai roșii? Ce contează?
Pe la mijlocul verii grădina s-a îmbolnăvit. Într-o bună dimineață a găsit-o năpădită de buruieni verzui din care se scurgea o pulbere galbenă, nu mai văzuse așa ceva în viața lui. I-a fost și frică. Ce naiba, că seara o lăsase în bună regulă, trandafirii aveau flori bogate, mai ales cei roz piersică, dafinul foșnea o aromă dumnezeiască, iar leandrul devenise chiar arogant cu florile sale uriașe și otrăvitoare. Manuel a dat fuga la bucătărie mai întâi să-i spună bucătăresei, să se sfătuiască cu ea. Dar n-a fost chip. Posomorâta aia l-a dat afară pe ușă. Majordomul a fost un pic mai prietenos. L-a bătut pe umăr. Manuel s-a retras în biroul lui din magazie și s-a pus pe cugetat. Ce-i de făcut? Da, o să încerce să curețe buruienile cu mâna apoi o să caute prin borcănașe niște erbicid. Cine știe ce nor adus de peste ocean a picat ceva peste regiunea lor, dar de ce s-a îmbolnăvit doar grădina lui miss Alvarez, toate celelalte grădini erau în regulă. I-a luat vreo trei zile să curețe buruienile, era treabă anevoioasă pentru că pulberea aia mirosea urât, iar nevolnicele plante păreau că se înmulțesc la loc. Dar până la urmă i-a dat de cap. Apoi a văzut că a apărut o floare nouă acolo, nu e plantată de el. Și nu numai că a răsărit așa din senin dar a și invadat grădina. Manuel, ce te faci? Seara s-a sfătuit cu Margherita. Ei îi părea rău după ghetuțele roșii, clar nu le mai primește. Ei hai nu dispera i-a spus Manuel, poate că nu e dracu atât de negru. Poate că e, a șoptit ea printre dinți. Ce-o fi dacă nu te mai duci? a mai prins glas Margherita, știu că nu e frumos să lași baltă o treabă de care te-ai apucat, dar sunt momente în care e mai bine să fugi. Să fugi mâncând pământul.
Plicul cu bani pe care îl găsea la fiecare început de lună pe pervazul casei lângă bucătărie l-a făcut pe Manuel să se mai gândească dacă pleacă din serviciul lui miss Alvarez. Până la urmă el avea de crescut șapte copii, Margherita nu avea grija banilor. De obicei o asculta, acum însă a hotărât să meargă pe barba lui. Ce-o să fie? S-a făcut septembrie târziu și grădina tot nu dădea semne de însănătoșire. S-a sfătuit el și cu alți grădinari, a făcut chiar și un drum pe banii lui până în orașul vecin ca să vorbească lui Luis, cel mai tare grădinar din toată regiunea. Luis l-a ascultat și a dat din umeri. Îl depășea problema. Nu mai auzise de așa ceva. O idee i-a dat totuși. Să dea foc grădinii. Să ardă tot ce-o fi dăunător pe acolo. Oricum vine iarna. Apoi să replanteze alte flori. Până vara viitoare nici nu o să se cunoască. Ei, hai că începe să semene a plan. Îți sunt dator, Luis. Margheritei nu o să-i spună, știți cum sunt femeile, prăpăstioase, o să-l oprească din mărețul plan. O face ca să o menajeze. E în interesul familiei lor. Gândul lui s-a dus și mai departe. Când o să aibă un pic de cheag, o să-i cumpere Margheritei mobilă nouă cum își dorește ea, din aceea albă din răchită și vor sta amândoi la malul oceanului pe scaune largi, nu pe o bordură jerpelită de beton. Deși dacă ar fi știut gândul ei, ar fi aflat că Margheritei îi place bordura aia și că acolo a iubit, certat, sfătuit, bosumflat, răsucit, mângâiat cel mai mult.
Flăcările au cuprins tot dealul. Ideea lui Luis a funcționat. Normal că știrea a ajuns prima de masa lui miss Alvarez. Ce femeie. Să-i ardă toată proprietatea iar ea să publice vestea pe prima pagină a propriului ziar.
Margherita s-a așezat pe bordura jerpelită de beton. Stă singură cu picioarele în apa sărată și privește.
desen de ALINA GHERASIM
