Furia

Să privim câteva dintre înregistrările video de la mitingul din 10 august.Nu pe cele în care sunt implicate grupuri mari de protestatari și de jandarmi, ci pe acelea în care protestatari solitari, nonviolenți, sunt loviți de unul sau mai mulți jandarmi. Analizând limbajul corporal al agresorilor, intensitatea mișcărilor acestora, mișcări dublate uneori de invective la adresa victimelor, vom identifica un numitor comun al stării de spirit ce caracteriza în acel moment forțele de ordine: furia. Inducerea furiei drept catalizator al unei acțiuni agresive a fost în toate epocile istorice efectul unor operațiuni de manipulare mentală dublate deseori de stimulare chimică. Decisivă pentru declanșarea furiei războinice este instigarea printr-un set de mesaje pe care îl vom numi narațiune demonizantă.Vom analiza pe scurt relația dintre furieși narațiunea demonizantăce o precede având drept studii de caz câteva conflicte din epoci istorice diferite.

Să ne amintim cum începe Iliada: “Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/Patimă crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse;/Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,/Trupul făcându-le hrană la câini și la felul de păsări.”Istoria spiritului grec pare să înceapă sub semnul manifestării dezlănțuite a hybris-ului prin cea mai importantă trăsătură a sa: furia războinică devastatoare a lui Ahile. Moștenitoarea acestui spirit războinic a fost în Grecia clasică Sparta, cetatea-cazarmă care a făcut din război singura sa rațiune de a fi. Un mod de viață alimentat pentru prima dată în istoria Europei de ideologia cetății asediate, spartanii subordonându-și populațiile autohtone cucerite din Peloponez și pregătindu-se continuu pentru un posibil război cu acestea. Tinerii spartani erau formați atât fizic, cât și psihic pentru a rezista provocărilor pe care permanenta stare de asediu a cetății o necesita.Cripteia, vânătoarea nocturnă a hiloților(populație de semi-sclavi agricultori), era unul rit de inițiere fundamental pentru tinerii războinici spartani aflați în pragul maturizării fizice și militare.Pentru spartani, narațiunea demonizantă ce le motivează agresivitatea e subînțeleasă, ea ține de însăși logica supraviețuirii lor politice prin război.

La începutul Evului Mediu furia barbară a diverselor seminții s-a rostogolit asupra debusolatei Europe postromane.Teroarea vikingă asupra coastelor atlantice ale Europei e unul dintre exemple. Conform unor surse, furia vikingă era în unele cazuri alimentată chimic. Berserkr(luptătorii în blană de urs) ar fi fost un corp de războinici al căror comportament în luptă de o violență extremă e pus pe seama unor rituri secrete ce precedau lupta și care ar fi presupus și ingerarea unei băuturi sacre (un fel de mied amestecat cu halucinogene). Rezulta un furorterifiant ce-i cuprindea pe războinici care intrau într-o stare de transă psihică, stare ce-i făcea imuni la durere fizică, capabili de a face abstracție de propriul corp. Ne vom mai întâlni cu astfel de stări induse , târziu, în miezul războiului modern.

Să rămânem deocamdată în Evul Mediu occidental unde furia unor cavaleri precum Roland, cel din  celebrul poem cavaleresc omonim, e alimentată atât de narațiunea demonizantă a pericolului reprezentat de expansiunea Islamului în Europa, cât și de o etică militară ce făcea din război un mod de viață.Chanson de Rolanda apărut în secolul al -XII-lea când teama și fervoarea religioasă atinseseră paroxismul.Ideologia cruciadelor care au început după chemarea papei de la Clermont(1095) abundă în formule motivaționale stereotipe care stimulează o religiozitate isterică a maselor zguduită deja de spaimele milenariste ale anului 1000 și de portretizarea inamicului musulman în tușe apocaliptice.Toate astea, într-o epocă a unei nobilimi(belatores) eminamente războinice, operele de tip chanson de gesteabundând în forme de exaltare a războiului, a “frumosului război” văzut ca „lucru dulce, tânăr și proaspăt”: „Se obține o stare de excitare feroce, de exaltare bestială apropiată de wutdin tradiția germanică păgână, de furorși de trancerăzboinică, căreia i-au fost relevate valențe șamanice. (Jacques Le Goff, Omul medieval, pag.78, Ed.Polirom).”

În ultimele  două secole principalul combustibil al furiei războinice a fost naționalismul. De la „patria în primejdie” din timpul revoluției franceze(1792), până la războiul din Bosnia cu purificările lui etnice (Srebrenica, iulie 1995), narațiunea naționalistă a țesut diverse scenarii având drept liant urafață de celălalt, cel diferit.Uneori legitimă, precum în cazul popoarelor care au luptat pentru eliberarea națională, alteori agresivă și de o intoleranță care a mers până la genocid, precum nazismul, ideologie care a produs malefica și aberanta narațiune a rasei superioare din care si-au hrănit furor-ul războinic milioanele de tineri germani. Există mărturii numeroase despre încrederea și optimismul cu care tinerii bărbați au plecat să lupte în Marele Război, unele atestând chiar trăirea cu pasiune și fervoare a tumultului bătăliei. Propaganda acționa masiv și decisiv în convingerea maselor de a se înrola într-un război legitim și pentru dezumanizarea inamicului. Alcoolul și alte substanțe chimice au fost folosite din câte se știe pe scară largă mai ales în operațiuni militare sângeroase ce necesitau anestezierea fricii și amplificarea furiei.

Într-unul dintre episoadele proiectului educațional online Crash Course World History dedicat naturii războiului, realizatorul John Green citează mai multe mărturii ale unor veterani americani ai războiului din Vietnam.

Unul dintre ei, Karl Marlantes vorbește în cărțile scrise ulterior de un anumit „sens al transcendenței” pe care soldații îl experimentau în luptă, devenind „parte a ceva mai important decât ei înșiși”. Mai departe, auzim parcă ecouri ale poemelor cavalerești medievale: „există în distrugere o adâncă bucurie sălbatică, o bucurie care trece dincolo de limitele egoului. Lupta e ca un efect de cocaină la cote maxime.” Un fost pilot îi declara lui Karl Marlantes cum a simțit bombardarea inamicului cu napalm: “îmi plăcea, am aprins întreaga vale.” Realizatorul încheie într-un spirit umanist afirmând că, în ciuda determinărilor biologice, soldații au liber arbitru, fac alegeri și nu pot fi declarați iresponsabili față de efectele acțiunilor lor. În concluzie, furia a fost în toate epocile istorice indusă prin aderarea emoțională a celor afectați la narațiuni demonizante care au legitimat exercitarea forței.

Întorcându-ne la imaginile de la care am plecat, au apărut deja în spațiul public informații care par să sugereze că operațiunea de represiune derulată în seara de 10 august în Piața Victoriei, dincolo de elementele contingente apărute la fața locului, a fost posibilă și prin acumularea la nivelul fiecărui soldat implicat a unei tensiuni interioare care a variat de la caz la caz în funcție de echilibrul existent între convingerea personală cu privire la scopul misiunii și impactul scenariului manipulator care a fost livrat. Operațiunea a fost precedată de o campanie de zvonistică în anumite părți din mass-media la care au aderat politicienii puterii ce au dat mitingului așteptat o amploare nefastă de eveniment destabilizator, justificând astfel luarea unor măsuri drastice de siguranță și o intervenție fermă. Mai aflăm că jandarmii din teritoriu au fost aduși în capitală, cantonați în săli de sport și privați de informație prin reținerea telefoanelor. Asta sună ca un fel de rit de inițiere războinică a tinerilor jandarmi:  pregătire psihică prin recluziune în spații izolate de lume. S-a inoculat apoi unul dintre ingredientele principale ale narațiunii demonizante: jandarmii ar avea misiune de a salva guvernul  de asaltul manifestanților aflați în slujba statului paralel care vrea să dea o lovitură de stat.

Există în structurile militarizate din România o propensiune pentru scenariile de factură conspiraționistă. Ea ține de subdezvoltarea acestor structuri, de mentalitatea de poteră premodernă care le guvernează, de personalizarea relațiilor de putere din interiorul lor. Mulți dintre membri lor par a fi prizonierii unui imaginar violent care a găsit în recentul protest un debușeu de manifestare. Cum putem interpreta acțiunile individuale de o violență gratuită ale unor jandarmi solitari, neprovocați, decât ca pe niște manifestări ale unei furii personale, anarhice, rezultat al manipulării de către superiori și al tensiunilor psihice acumulate pe fondul unei lipse de repere morale?

Pe măsură ce societățile euro-atlantice s-au democratizat, devenind societăți din ce în ce mai deschise,structurile lor coercitive s-au sincronizat cu evoluția politică devenind din ce în ce mai transparente, mai impersonale, mai protective. Ele funcționează pe baza unor algoritmi tehnici fără ingerința scenariului personalizat de factură conspiraționistă. În ceea ce ne privește, suntem martorii-din nefericire- al recurenței în ultimii treizeci de ani a furiei induse și manipulate de politicieni, militari politizați și  o presă mai mult decât partizană, o presă complice, asupra unor forțe de intervenție din ce în ce mai brutale și opace amintind de cele ale unor regimuri autoritare. Iar la capătul acestui lanț de complicități criminale, un puști de nouăsprezece ani privește mulțimile nemulțumite, inamice, care i se întind în orizontul vizual permis de caschetă. Privește și încet, încet, se înfurie.