Codruț Constantinescu (istoric, scriitor):
Pentru a scrie o mare carte ai nevoie de pasiune și timp. Până la urmă ce este o carte mare? Greu de definit, căci ceea ce ție s-ar putea să-ți pară un titlu important, definitoriu s-ar putea dovedi, la fel de bine, un eșec. Dar dacă autorul nu crede în fiecare carte scrisă de el, indiferent de riscuri, unde am fi? Nu ar mai scrie nimeni nimic. Iar cultură română și așa muribundă și detestată de propriul popor, poate că ar rămâne doar o amintire, predată prin manualelele școlare, pline de greșeli. Cartea la care mă gandesc din când în când, cartea care m-ar tentă s-o scriu și să-i aloc mai mulți ani ar fi „Istoria popoarelor celtice”, un subiect care nu a fost abordat în spațiul cultural românesc sau de către istoriografia românească. Despre istoria Irlandei am scris o carte (Studii irlandeze -2007), m-am plimbat și prin Irlanda și Scoția, mi-am strâns impresiile de călătorie într-o altă carte (Pe urmele celților. Istorii și peripeții irlandeze și scotienei-2017) însă spațiul celtic nu se rezumă doar la Irlanda și Scoția. Mai este și Țară Galilor și Bretania. Mi-ar plăcea să găsesc atât timpul cât și însemnatele resurse financiare pentru a oferi cândva publicului românesc (greu de precizat cât de intersat în astfel de subiecte oarecum exotice și fără legătură cu mândria de a fi român!) aceste patru istorii paralele care se întrepătrund profund, având în vedere legăturile pe care le-au avut cele patru popoare de-a lungul timpului. Iar cine ascultă muzica lor își poate da seama rapid că sunt verişori buni, plini de vigoare, melancolie după un trecut mitic și mitizat, dorinici să-și trăiască viața cât mai intens.
Adela Toplean (eseistă):
Pär Lagerkvist, Piticul La sfânta împărtășanie a piticilor, în jurul micului altar improvizat la palat, mântuitorul piticilor, el însuși pitic, celebrează, spre marele haz al filfizonilor și cavalerilor, sfintele taine: „Mănânc din trupul lui diform, ca al vostru. E amar ca fierea, pentru că e plin de ură. Să mâncaţi cu toţii din el!” Din jurnalul unui pitic de curte din Italia renascentistă aflăm că ura, singură, schimbă mersul lumii. Urând, ființa gânditoare le înțelege și le simte pe toate. Urând, nu-ți lipsește niciodată nimic. Piticul inventat de Lagerkvist nu-i un stilist. Însemnările sale sunt succinte, alerte, precise. E zgârcit în adjective, iar ceea ce e de nerostit nu-și bate capul să rostească ori măcar să insinueze. Poetica urii nu suportă subtextul și cu atât mai puțin digresiunile. E pe șleau. Și totuși straniu de sofisticată. Ce-i iubirea? Ce-i omul? Ce-i un copil? Ce-s astrele? Ce-i arta? Piticul le urăște pe toate, așa că, spre deosebire de ezitantul gânditor Bernardo (în al cărui profil îl recunoaștem pe da Vinci), piticul explică totul apăsat, fără pic de șovăială. Ura nu poate suferi lacunele de interpretare și știe întotdeauna ce-i de făcut. „Cred că lumea a înnebunit! Pace veşnică! Şi niciodată război! Ce vorbe goale, ce copilării! Crede cineva că se poate schimba aşa ceva, însăşi ordinea universală?” Piticul înțelege totul, dar nu îngăduie nimic afară de vrajbă. Acolo unde iubirea acoperă, ura dezvăluie: “Am observat că uneori îi sperii pe oameni. Dar ceea ce îi sperie sunt ei înşişi (…) înlăuntrul lor există întotdeauna altceva (…) și astfel trăiesc mai multe vieți diferite în același timp – ciudat de secrete și de incoerente.” Mizantropia sa e nu e doar perceptivă, ci și interactivă și vizionară – e cel mai mare și mai desăvârșit proiect piticesc menit să dezlege – piticește – realitatea, universul și măruntaiele omului. „Noi, piticii, nu facem copii, suntem sterili (…) Nu ne ocupăm cu perpetuarea vieţii (…) neamul omenesc îşi naşte propriii pitici, nu trebuie să ne îngrijim noi de aşa ceva. Ne nasc fiinţele astea orgolioase, prin exact aceleaşi dureri ale facerii. Neamul nostru se reproduce continuu prin ei. Iată sensul profund al sterilităţii noastre.” Și iată ura ca formă de cunoaștere. Lagervkist își scria romanul în ’44, în vremuri tulburi. Trageți adânc aer în piept și citiți-l, căci tulburi sunt și vremurile noastre. Nu m-aș mira să fie chiar dintre cele rânduite de pitici.
Cosmin Ciotloș (critic literar, scriitor):
Cum nu sunt decât critic literar (nici mai mult, dar nici mai puțin de-atât, cum nota cineva), nu-mi pot permite să mă visez nici poet, nici romancier. Ar însemna să cochetez, chiar dacă ludic și gracil, cu impostura. Așa încât voi răspunde convențional: nu cunosc, în orizontul profesiunii mele, altă carte care să mă intrige și să mă stimuleze mai mult decât Istoria… din 1941 a lui Călinescu. O știu bine, am citit-o din doască-n doască de mai multe ori. Prima dată, în copilărie, fără să-nțeleg mare lucru din ea. În schimb, animat de mimetismul vârstei, am împins fascinația la cote hilare, transcriind din ea capitole întregi. De fapt, nu doar transcriindu-le, ci copiindu-le efectiv, pe hârtie de calc, în regim de Xerox manual. Am reprodus astfel, naiv și fidel, paginația și corpul de literă, am trasat până și conturul ilustrațiilor, în care vedeam (și, aveam să-mi dau seama cu timpul, nu greșeam prea mult) niște adjuvante absolut necesare ale demonstrației. Sigur, acesta e doar un prim episod, un preludiu al admirației. Care s-a construit mai târziu prin apropieri și îndepărtări succesive. Știu, de pildă, de câte ori și-n câte feluri a greșit criticul. De la chestiuni de metodă până la disporporții de evaluare, de la interpretări forțate la fraze profund regretabile, totul e aici. În materie de inadecvare, omul avea geniu, e clar. Nu degeaba, la apariție, Istoria… a provocat un adevărat scandal. Din vreo două sute de cronici, doar două, mi-amintesc, i-au fost favorabile. Ce nu sesizau toți acești recenzenți (printre ei: nume cu mare greutate) a devenit evident mai târziu: că, de fapt, Călinescu inventa o literatură acolo unde până atunci nu fusese decât un inventar de cărți. Că, altfel, spus, a transformat unidimensionalul într-o poveste 3D, în care, dintr-odată, bibliografiile cele mai terne au căpătat amplitudine și relief. Lucru, deja, remarcabil. Dar nu e tot: ce mi se pare de neprețuit ține de o practică a exultanței. Nimeni până la el și nimeni după el nu și-a asumat, în critica românească, arta comentariului atât de incandescent. Mai mult ca oricui altcuiva i s-ar potrivi imperativul tpianistului francez David Fray: „vă rog să mențineți sunetul continuu, ca niște psihopați”. Revin: mi-ar plăcea nu atât să fi scris Istoria… lui Călinescu (ceea ce e până la urmă doar un fapt de stil), dar să fi trăit viața lui Călinescu în anii în care a lucrat la această Istorie…
Maria Pilchin (critic literar, poetă):
A scrie una dintre marile cărți ale lumii este mult mai mult decât, pur și simplu, a scrie. O mare carte este rezultatul înțelegerii unui context. Înainte de a alege cartea, cred că trebuie să mă gândesc la epoca căreia i-aș propune un manuscris. Și m-aș opri la secolul al XIX-lea. Există acolo ceva care mereu m-a fascinat. Un secol rupt în două. O epocă ruptă și scindată estetic. Pe de o parte, un timp al oniricului, al visării poetice, al viziunii și al ironiei romantice și, totodată, un timp al saltului din celestul romantic spre teluricul drumului de-a lungul căruia prozatorul realist se apucă să ducă o oglindă care să arate cerul și gropile din pavaj. Asta mă fascinează, cele două estetici ale acestui secol pe care le regăsim și în alte vremi, aici însă stau alături, coabitează. Și din această pulsiune a luptei dintre real și ireal, dintre fantasmă și datele dure ale concretului se naște romanul lui Flaubert „Madame Bovary”. Este marele roman despre disimularea umană. Toți suntem o Emma Bovary, asta o putem spune de atunci. Gaultier, la început de secol XX, ne va asigura că întreaga umanitate este bovarică, așa cum bovarismul este o necesitate și un mobil al omenirii în devenirea sa. Aș fi vrut să pot să scriu acel roman. Un roman despre incapacitatea de a citi cărți și oameni. Sau, poate, despre o prea mare capacitate, o exagerată și tulbure capacitate de a citi și de a proiecta în alții. Și tocmai de aceea monstruoasă și, în cele din urmă, fatală. Un roman despre imposibilitățile și exagerările umane. Emma nu știe să fie o mamă bună, o soție, o amantă. De fapt, ea nu știe să fie. Emma este omul aproximativ și astfel devine omul generic. În Emma încape întreaga specie. Ea nu este bărbat sau femeie, ea este omul, un androgin cu toate ale lui. Emma suntem noi.
Ioana Scoruș (scriitoare, psihanalist):
Nu voi fi atât de arogantă încât să spun că nu aș alege să fiu autorul niciunuia dintre romanele care mi-au mers la suflet, pentru că asta ar însemna să anulez ani de plăcere, de reverie, ba chiar de frisonanță produse de lectură. Nu știu ce înseamnă pentru alții „o carte mare”, știu, însă, care au fost pentru mine cărțile care, acumulându-se, m-au făcut să vreau să scriu. Cum să-l except pe Durrell, atmosfera vrăjitorească din întreg Cuartetul din Alexandria, cu personajele lui atât de exotice, lasciva Justine și prea-răbdătorul Nessim, fastuoasele descrieri de natură și de interioare, migăloasele portrete ale ființelor care se mișcau în interiorul copertelor, dialogurile pline de înțelepciune pe care le subliniam luându-le ca pe niște reguli de viață pe care, totuși, uitam să le aplic? La 20 de ani nu știam nimic despre viață și Cuartetul mi se părea perfect nu doar pentru plăcerea estetică, ci și ca manual din care poți deprinde cum să trăiești. Cum să-l except pe Fowles, labirintecele lui drumuri din ficțiune în realitate și invers, de la care am priceput, înainte de-a pricepe de la Borges și de la alții, că viața este un vis? Cum să-l except pe Kundera, la care nimeni nu este ceea ce pare a fi și la care găseam întrebările pe care eu însămi mi le puneam la acea vârstă, frivolă prin ea însăși? Cu Peter Høeg, Ann Tyler, David Lodge am pășit în altă etapă. Cu ei mi-am dat seama că se poate scrie și altfel despre ceea ce este important (dar este ceva cu adevărat important?). Cu Høeg nu mai mi s-a părut deloc imposibil ca o maimuță să fie mai om decât oricare alt muritor și ca un mecanic să poată trăi emoții de o magnitutine care azi ar puteafi încadrată într-o simptomatologie psihiatrică. Pe Paul Auster poți învăța, cu adevărat, cum se scrie. Fraze de o rigurozitate aristocratică, un proiect al cărții clar, care se ține, funcționează ca un mecanism bine construit și bine uns. Iar cu Philip Roth am aflat – fericită! – că totul este permis, cu condiția de a fi inteligent. Ultimii doi care m-au înnebunit au fost Ian McEwan, un romantic ironic cinic, pe care-l savurez ca pe o brânză de Gruyère explodând de arome (aș fi ucis ca să pot scrie eu Coajă de nucă) și Roberto Bolaño, cu care sunt într-un amor de vreo doi ani și pe care încă-l iubesc atât de tare încât nu vreau să spun nimic despre amorul nostru. Dar dacă ar fi să aleg o singură carte pe care eu să fi fost cea care a scris-o, aceasta ar fi… oscilez între Coajă de nucă și Amuleta lui Bolaño. Asta pentru că încă am suficient de mult bun simț ca să nu nominalizez, dintr-o dată, 2666.
Daniela Rațiu (scriitoare, jurnalist cultural):
Întrebarea e covârșitoare pentru că în viața noastră de cititori sunt câteva cărți, mari cărți, care rămân c noi toată viața. Nici nu știi asta până nu ți se pune întrebarea. Desigur, fiecare are lista lui de mari cărți, se fac topuri ale marilor cărți, ne raportăm la marile cărți, avem amintirea puternică a ce a însemnat întâlnirea cu o mare carte , cum ne-a transformat gândirea , felul în care ne-am /ne raportăm în lume. Pe de altă parte, cel puțin pentru mine, întrebarea asta mă pune într-o anumită stare. Pentru că scrisul nu e doar o formă de măiestrie, de meșteșug, ci e și o taină, e cumva gândul acolo cum că ar fi o formă de obrăznicie nelalocul ei să îmi imaginez/să îmi spun că o mare carte pe acre aș denumi-o de dragul discuției, aș dori să o fi scris eu. Cât de important, de revelator , de transformator e cuvântul scris, îl ai atunci când te întâlnești cu o mare carte. Avem cu toții amintirea aia a a ultimelor rânduri citite, ai închis cartea și ești în starea de grație. Cum se poate explica asta? Vezi, tocmai de aceea a numi o mare carte pe care mi-aș fi dorit eu să o fi scris ar conține, pentru mine, și o doză de obrăznicie. Și, totuși, și dacă aș încerca să numesc o carte nu m-aș putea opri la una fără să mă simt vinovată că nu am denumit o alta din lista mea personală de mari cărți care m-au modelat. Aș îndrăzni însă să numesc o carte, sunt încă sub influența ei, care are toate șansele să devină? Ea este oricum deja o mare carte, dar cred că timpul o va pune într-o vitrină. Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina, Editura Humanitas, 2018 (anul apariției 2015).De ce mi-aș fi dorit/dacă mi-aș dori să o fi scris? Pentru intensitatea prezentă în fiecare pagină, pentru felul în care personajele sunt atât de vii, pentru simplitatea scriiturii. Cumva răspund și nu răspund la întrebarea ta, mă sustrag oarecum, dar nu din lașitate, ci dintr-o profundă dragoste și reverență pentru amrile cărți/marii autori de care sunt fundamental legată.
Veronica D. Niculescu (scriitoare, traducător):
Dacă nu ești atent, dacă te lași cuprins de un entuziasm nefiresc, cât pe ce să dai fuga spre marile cărți preferate, scrise de alții. Să spui un titlu sau altul – jocul e atât de ușor și tentant. Dar… Dar dacă ești și scriitor și traducător, și scriitor și recititor, și trecut de o vârstă, înțelegi că nici gând, n-ai cum să-ți dorești să fi scris tu cartea altuia. Cu cât scrii mai mult, cu atât înțelegi mai bine care sunt temele tale, care e vocea ta. Care sunt obsesiile. Nevoile. Cu cât traduci mai mult, la fel, înțelegi diferențele dintre tine și celălalt. Singura carte, mică, mare, pe care mi-ar plăcea să o scriu este cea care îmi stă înainte, cea încă nescrisă. De câțiva ani încoace, am senzația tot mai limpede că îmi stă în față cartea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o scriu și de care încă nu m-am apucat. La începuturi, într-un fel acolo vreau să ajung, unde era libertate enormă, inocență și un alb nesfârșit de coală neîncepută, și să scriu o poveste, atât, una singură, să fie ceea ce eu numesc pur și simplu Povestea. Povestea mea, încă neimaginată, neîncepută, nescrisă, cea atât de plină de promisiuni câtă vreme e încă departe – și totuși posibilă.
Până la urmă, asta e problema scriitorului care e și traducător: oricât de mari ar fi cărțile traduse (rescrise), el va visa mereu să le scrie tot pe-ale lui, indiferent cât de mici.
Cristina Hermeziu (jurnalist cultural, poetă):
Am vrut să scriu Exuvii de Simona Popescu. Mă întreb totuși de ce nu vrem să scriem – să fi scris – toate capodoperele, sau cărțile acelea pe care le-am reciti oricând, pe care le-am recomanda oricând. Ei, nu. Cartea pe care ai fi vrut să o scrii e vinovată de o identificare violentă. Cartea pe care ai fi vrut să o scrii a venit la timp, nici prea devreme, nici prea târziu, așa încât ea creează un fel de nodul existențial virtual, pulsatil prin vârste. Mi s-a întâmplat acest lucru cu Exuvii. Și cu încă o carte, dar peste alte decenii.
De abia terminasem facultatea, aveam cu doi-trei ani mai puțin decât naratoarea exuviilor, care la 28 de ani scria despre pielițele succesive pe care le abandonăm – acumulăm prin vârste, într-o carte halucinantă care mi se întâmplase, cuvânt cu cuvânt și pagină cu pagină, mie. O telescopare vertiginoasă prin tunelul stărilor risipite, dar care s-au stocat undeva, evanescent și concret, sub formă de imagini cotidiene uluitor de precise, prinse în pânza de păianjen reticulară a cuvintelor. Simona Popescu intrase în pielea mea de fetiță care detesta să doarmă la amiază și, cu fața la perete, îi număra craterele și simțea cum timpul, până și timpul se punea pe așteptat. Toate tablourile decupate dintr-o copilărie sălbatică și senzitivă, dintr-o tinerețe nesigură și solară, săreau ca niște holograme din materia cărții și se fixau înapoi, clic-clac, cu un sunet perfect, în filmul memoriei mele afective, de unde și fuseseră luate. Exuviile mă descuamau pe mine personal și-mi arătau în același timp puterea literaturii. Și literatura și viața au aceeași natură fractalică, iar între ele două, scrisul e un fantastic dispozitiv de măsurat intensitatea. Ferice de scriitorii care știu să pună cuvinte pe gurile noastre mute.
Ana Antonescu (editor):
Sâmbătă am fost la nuntă într-o poiană. Printre nuntași și cocktailuri cu piper gândul mi se tot ducea și-ntorcea de la marea carte pe care aș fi vrut s-o scriu. Ochii albaștri ai miresei luminau tot locul când își legăna dantelele retro în ritmuri de vinil. Mirele o privea s-o înghită și își ascundea timiditatea în buzunarele sacoului strâmt. Fac o poză, două cu telefonul, așa de încălzire. Ce-aș mai scrie lumina asta diafană de septembrie! Prieteni, părinți și rubedenii, tot alaiul pestriț se uită la dănțuirea Isaiei ca la un film de Kusturica. Muzică faină, pe ring e Electric… Marriage. Și-apoi, odată cu sarmalele vine și Maria Tănase cu trilul ei. Scrisul nu mai știe ce ritm să urmeze. Un cocoș cântă aiurea la apus, un câine latră nervos și porumbul uscat ne înconjoară pe noi cei gătiți cu foșnetul lui. Atâtea alineate. Degust un pic de somon fume și un comesean îmi aduce un shot cu Jager. Marea carte… hmm… parcă e mai ușor acum. Uite-o pagină în îmbrățișarea dintre mamă și mireasă, alta în privirea complice dintre doi iubiți. Ah, și ce paragraf aș mai scrie despre luna care se aprinde ca un stroboscop peste onorata adunare. Și-n toată zumzăiala de ospăț scriu IUBIRE, fără să-mi pese de sentimentalisme desuete, inimioare decupate în lemnul gardului, lavanda din pieptul bărbaților și selfie-uri teatrale. Marea carte pe care aș vrea să o scriu ar fi darul meu de nuntă pentru miri. O carte pe care ei și oricine a iubit, cu nuntă sau fără, să o deschidă și să retrăiască momentul acela plin în care nu mai ești decât dimpreună cu celălalt. O carte despre iubirea la-nceput de drum.
Ciprian Măceșaru (scriitor):
Berlin Alexanderplatz, pentru că regăsesc în el cam tot ce-mi doresc de la proză: forță, stil, o construcție interesantă, idei, modernitate. Apărut în 1929, romanul lui Alfred Döblin este un roman total, scris într-o limbă expresivă, viguroasă, de o poezie lipsită de patetism, un roman cu o componentă socială ingenios și emoționant reflectată în destinul nefericitului Franz Biberkopf. În plus, Berlin Alexanderplatz este cartea nebunului, dar și fascinantului Berlin interbelic. Un roman al metropolei, așadar, foarte original și de-o valoare excepțională. Trăiesc însă cu regretul de a nu-l putea citi direct în germană (așa cum regret că nu pot citi în original cărțile unor autori precum Hermann Broch, Robert Musil, Heimito von Doderer, Hermann Hesse, Thomas Mann sau Christoph Ransmayr), dar avem, din fericire, o traducere, semnată de Ion Roman, care sună senzațional. Berlin Alexanderplatz, am spus, deși există o doză de arbitrar în această alegere, căci aș fi putut foarte bine să spun Nostalgia (Mircea Cărtărescu), Senilitate (Italo Svevo), O singurătate prea zgomotoasă (Bohumil Hrabal), Somnambulii (Hermann Broch), Curcubeul gravitației (Thomas Pynchon), Marea (John Banville), Castelul (Reinaldo Arenas), Moarte pe credit (Louis-Ferdinand Céline), Stoner (John Williams) sau Orbirea (Elias Canetti). Și câte n-ar mai fi.
Ana Barton (scriitoare):
Fiindcă întrebările sunt, de fapt, două, adică există acolo „și de ce?“, o să-ncep cu asta: pentru că mi-ar fi plăcut să fiu personajul principal, mi-ar fi plăcut să fi trăit eu în cartea asta, să fiu eu Arseni. Zis și Laur. Care este și numele cărții lui Evgheni Vodolazkin. Am vrut eu să fiu și Florentino Ariza cândva, am fost și Puc, și-Ahil Peleianul, am fost și Fefeleaga, și Ivan Turbincă, și Idiotul, dar, de când am citit Laur, sunt Arseni și nu mă mai opresc. Aș fi vrut să fiu și toți „nebunii întru Hristos“ din cartea lui Vodolazkin. Nu știu cât de „mare carte“ e aceasta, e greu pentru mine s-o privesc și s-o judec cu dezdrăgostire. E una dintre acele foarte puține cărți pe care știu că n-o să simt niciodată nevoia s-o recitesc pentru că e toată-n mine, neschimbată și neamestecată. Am citit ceva reproșuri la adresa scriitorului rus, cum că ar scrie „prea frumos“, carevasăzică ar fi calofil. Eu n-am simțit asta, cartea lui e o simfonie în care aluneci ca-ntr-o prăpastie luminoasă și fără de frici și din care cu greu ieși atunci când se termină. Muzica aia rămâne în tine, mă rog, în mine se-aude la fel ca atunci când am citit-o. Și cum construiește rusul personajele și atmosfera, în maniera lui pointilistă, dacă te uiți de-aproape vezi fiecare vârf de pensulă, însă dacă privești de departe, tabloul vibrează și te cheamă în el. Nici nu știi când intri, cum de ești și om, și drum, și lup, și moarte, și zăpezi. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut să scriu eu cartea asta, văd imposibil să o fi scris eu, însă știu sigur că aș fi vrut să fiu o vietate care să fi stat în camera în care a scris Vodolazkin, preferabil să fi stat pe tavan.
Constantin Piștea (jurnalist cultural):
Cumva, cred că aş reformula întrebarea aceasta, pentru că, la cum arată acum, mi se pare puţin cam nepotrivită pentru mine. Dacă ar fi să răspund la „ce mi-ar fi plăcut să scriu” ar fi ca şi cum nu mai pot, ca şi cum mi s-a dus timpul şi nu mai am nicio posibilitate de a-l recupera. Aş zice că, mai degrabă, mi se potriveşte „ce mi-ar plăcea să scriu”, „cartea pe care mi-ar plăcea s-o scriu”. Aici, da, ar fi multe de spus, de consumat pixeli, cum ar veni, deşi nu e simplu de răspuns nici la chestiunea asta, pentru că a răspunde la ea, la modul concret şi fără ocolişuri eufemistice, ar însemna să-mi divulg planurile. Şi sincer să fiu (nu că nu aş fi fost până acum), nici eu nu ştiu ce planuri am. Până acum, nu am scris decât biografia unui general, care mi s-a părut o piatră de încercare la momentul respectiv şi multe, cred eu, articole de ziar, unele dintre ele prinse recent într-un alt volumaş. Ambele cărticele au apărut la edituri mai degrabă mici, dacă nu obscure (a doua la Next Page, prima, la editura Academiei Forţelor Terestre din Sibiu), deci aş putea spune că mi-ar plăcea să scriu o carte care să apară la o editură cu adevărat importantă, că ar fi un vis să-i fac lansarea la o librărie de prin centrul unui oraş mare, iar cronicile de după apariţia ei să fie măcar pe jumătate favorabile, ca să-mi alimenteze cât de cât orgoliul. Cum să fie cartea asta? Nu ştiu despre ce şi nu ştiu nici în ce formă, însă dacă ar fi de proză, să aibă măcar un paragraf indimenticabil, iar dacă ar fi de poezie (mai greu de crezut, dar cine ştie?), să conţină măcar un vers de poet adevărat. Atunci, pentru mine, cartea aceea ar fi mare şi, chiar şi aşa, nu ar fi decât încă o picătură din oceanele inutilităţilor scrise şi publicate an de an.
Cătălin Pavel (scriitor):
Într-unul din episoadele vesele de stat în spital cînd eram copil în anii 80 mi s-au deschis ochii asupra unor chestii. De exemplu, noi, copiii din Militari, despre care știam, fără să ne deranjeze cu ceva, că eram rupți în cur, stăteam încă bine. În spital erau copii mult mai săraci, de exemplu băiatul din patul de lîngă mine, la care nici nu venea niciodată nimeni. Bunica mea l-a întrebat odată dacă își dorește ceva, orice, și ea îi va aduce. Țin minte vorbele astea pentru că nimeni dintre noi nu se exprima așa în mod normal, iar asta m-a făcut și mai tare să bănuiesc că băiatul ăsta chiar o ducea rău. El s-a gîndit bine atunci și, temător că îndrăznește prea mult, a spus că ar dori să încerce o sticlă de Cico. La următoarea vizită, bunica mea i-a adus o sticlă de Cico. I-a desfăcut-o și lichidul galben dinăuntru a fîsîit. Băiatul ăsta nu avea nimic cu el decît o carte, o carte pe care o ținea des în mînă dar pe care nu o deschidea niciodată, era evident că o citise de nenumărate ori și că nu avea nevoie s-o citească, ci doar s-o aibă cu el, cartea aia și nici o alta. Cred că nu era o carte clasică pentru copii, nu recunoșteam nici numele autorului și nici coperta nu semăna cu nimic din ce mai văzusem eu, era probabil una din traducerile de literatură pentru copii din autori contemporani albanezi sau turci, cu hîrtia proastă și culorile care ieșeau din contur ale copertelor din anii ăia. Cînd au venit să-l ducă în operație, a întrebat infirmiera dacă poate să ia cartea cu el. Cam asta. Acum, cînd mă gîndesc, asta e marea carte pe care aș fi vrut s-o scriu.
Eli Bădică (journalist cultural):
De o săptămână încoace, mă tot gândesc la „tema” provocatoare primită. Până acum, nu cred că mi-am imaginat vreodată serios așa ceva. Acum, însă, la capătul termenului limită, am ajuns la concluzia evidentă că sunt mult prea multe cărți pe care mi-ar fi plăcut să le scriu, de la cele clasice, arhicunoscute, și până la cele aproape de perioada contemporană sau chiar nou-nouțe, fie că vorbim de cele ale autorilor români sau străini. Totuși, pentru că am fost o elevă conștiincioasă și am respectat totdeauna cerințele, am ales una singură. Se numește De ce să fii fericită când poți fi normală (Hecate, 2015, trad. de Vali Florescu) și a fost scrisă de Jeanette Winterson. Odată cu volumul acesta autobiografic cu titlu splendid, la care țin enorm, m-am îndrăgostit de autoarea britanică.
Aș fi vrut să fi scris eu cartea aceasta pentru că, deși e dureroasă, plină de traume, îmbibată în suferințe, e unul dintre volumele acelea într-atât de curajoase și de puternice, încât îți fac neuronii să zburde și inteligența emoțională să capete noi nuanțe. În opinia mea, are acea forță specială de a schimba perspectivele, oamenii și, nu mi-e teamă să afirm, chiar lumea însăși. Modelează, educă, creează punți. Fascinează prin iubirea de viață transmisă, prin căutări și regăsiri, prin pasiunea pentru cărți (care, ce să vezi?, chiar pot fi salvarea), prin încăpățânarea de a continua când totul pare futil, prin încrederea în ceilalți și în noi. Și, cireașa de pe tort, e o non-ficțiune cu o scriitură divină.