Saint-Exupéry sau zborul

Sunt oameni pentru care bătrâneţea calpă, consumată în tihna degradării fizice lente, este inimaginabilă. Pentru aceştia, moartea este intrarea în mit, este poarta de acces către un domeniu al înălţimilor şi al neuitării, spre un teritoriu care nu poate fi nici atins şi nici murdărit de zgura ratării. Nu este aici vorba de cei care etalează curajul de paradă, ci de cei care, deliberat şi fără emfază, aleg să trăiască fiecare dintre zilele lor ca şi cum ar fi ultima.

Saint-Exupéry a aparţinut acestei omeniri definite prin amprenta solitudinii şi a solidarităţii. Fiecare dintre aventurile sale nu a fost un exerciţiu de bravură individual, ci gestul prin care s-a ţesut o unitate a omenirii înseşi. Scrisul său, atât de straniu în vibraţia lui poematică, este testamentul care se naşte din distilarea acestei trăiri sub semnul apropierii morţii. Autenticismul lui Saint-Exupéry nu este unul jucat, nu este un moft stilistic. El este emblema unei condiţii asumate deliberat, până în clipa celui din urmă zbor.

Aviaţia căreia i se alătură este, în aceste prime decenii de veac XX, una dintre legendele care înflăcărează imaginaţia. Aviaţia lui este, cel mai adesea, aviaţia care trudeşte spre a întinde punţi, spre a face din oceane şi din deşerturi teritorii care să poată fi traversate, este aviaţia care se hrăneşte din temperatura aventurii , fără a fi niciodată un act gratuit. Aviatorul se avântă spre a se înfrunta cu elementele, prins în carlinga fragilă a maşinii sale. Însă, dincolo de trepidaţia mecanică, se află sunetul lumii pe care îl captează fiecare dintre aceşti argonauţi. Un sunet alcătuit din miile de sunete pe care le adună pământul întreg.
Saint-Exupéry intră în această confrerie pentru care viaţa are sens doar în măsura în care este înfruntarea cu limitele ei. Adrenalina este materia din care se alimentează scrisul lui. Avionul lui este o treaptă pe care omul o urcă spre un alt nivel al existenţei sale. Ochiul uman se dilată spre a cuprinde măreţia dezolantă a nisipului peste care zboară, ochiul uman se alătură divinităţii în contemplarea pământului însuşi. Saint-Exupéry este unul dintre cronicarii care aspiră să transcrie, în priză directă, această metamorfoză pe care experienţa înălţimii, dar şi a solidarităţii, o provoacă.

Căci între singurătate şi solidaritate se joacă drama acestui om despre care scrie Saint-Exupéry. Aviatorul este , simultan, izolat, dar şi împreună. Filosofia sa se nutreşte din materia vieţii, spre a extrage lecţia exemplarităţii. Evocarea umbrelor este o convocare a celor care, mit fiind, îi acompaniază pe cei vii spre moarte. Aviatorul lui Saint-Exupéry nu se poate regăsi în odihna agoniei lente. El este destinat să dispară înghiţit de pământ sau absorbit de văzduh. Traseul său este traseul celor care nu pot înţelege şi îmbrăţişa mediocritatea.

Iar adeziunea la Franţa liberă a lui Saint-Exupéry este cel din urmă act prin care se validează condiţia curajului solitar şi solidar. Saint-Exupéry, cel care scrie despre agonia patriei sale pagini memorabile, merge până la capăt în tentativa de a regăsi, colectiv, onoarea naţiunii. Zborul de recunoaştere pe care îl reclamă ca pe un drept al său este şi cel în care va dispare. În clipa în care alţii preferă comfortul laşităţii, Saint-Exupéry se alătură, spre a da vieţii sale un sens.

Simbolic, Hugo Pratt scrie una dintre ultimele sale proze grafice pornind de la cel din urmă zbor al lui Saint-Exupéry. În acest itinerariu se află una dintre afinităţile elective ale veacului trecut. Textele lui Pratt sunt omagiul închinat aviatorilor ce recuperează nobleţea, în acest secol al ororii şi al crimei. Cerul lui Saint-Exupéry, cerul desenat de Pratt, este cerul cu care se uneşte fantoma sa, ca într-un sarcofag de cuvinte.