Istoria ca efect al fluturelui (1)

Venind dinspre Villa Margareta, cititorul va descoperi nu una, ci mai multe intrări posibile în noul roman al Doinei Jela, Efectul fluturelui. S-ar putea opri în fața primeia, redată printr-un fragment din șapoul unei convorbiri publicate în revista Planeta Gusti, și ar pătrunde în miezul principalei teme a ficțiunii, fără a înțelege însă prea multe în această etapă. Ar fi păcat, căci, așa cum aflăm din interviurile și intervențiile publice ale scriitoarei Doina Jela, prilejuite de lansarea cărții,  documentarea pentru ceea ce a însemnat, la finele perioadei interbelice, școala sociologică românească sub influența profesorului Dimitrie Gusti a însumat luni întregi de cercetare și lectura a mii de pagini lămuritoare. Fără a fi, în esență, un roman istoric, datorită intenselor accente confesive din care se încheagă istoria, face lumină într-o zonă blurată mult timp de confuzii și imprecizii. Perioada cercetării monografice a satului românesc, ca reflex al unei nobile acțiuni sociale, sociologia militans, a coincis cu evenimente tragice, al căror adevăr încă se luptă să iasă din bezna indiferenței și a uitării. Tineri entuziaști, asemenea personajului Tatiana Pantazopol, cu un acut simț al prezentului, au refuzat să rămână ascunși în anticamera istoriei, cu riscul asumării oricăror consecințe nefaste.

O mică învăluire prin preajma celorlalte căi de acces spre lectură ar fi recomandată, chiar dacă acestea nu au determinări spațiale ori patrimoniale, nemaifiind locuri sau construcții – asemenea Villei Margareta –, deoarece au un aer mult mai incert, mai difuz, putând fi momente, bucăți de timp, amintiri ori decupaje de realitate imprimate pe fotografii. Unele sunt clare, construite din imagini, altele rămân aburoase, distilate din mirosuri, stări, senzații tari. Distingem, mai întâi, noaptea – noaptea Mariei –, acea noapte a revelației marii decizii ce avea să mute pe noua turnantă o bună parte din restul vieții sale: ,,noaptea lungă și grea a marii ei hotărâri și iluminări” (p. 23). Încercând să-și reechilibreze sinele descumpănit, ea recurge la un exercițiu simplu, dar eficient pentru calmarea și reordonarea mentală și emoțională, cel al lustruirii mobilei. Se desparte de cea care fusese până atunci, de vechiul eu ce o ținuse captiva tuturor în toți acei ani îndelungați, cuierul tuturor, după cum obișnuia să se schițeze într-o manieră concisă și amară. Noaptea cea lungă pare un punct nevralgic, momentul la care se revine mereu și mereu, Maria având senzația că abia atunci și-a dat seama cine este cu adevărat, convinsă de adevărul aserțiunii borgesiene potrivit căreia întreaga viață a unui om constă într-un singur moment, cel în care află cine este. Pe de altă parte, întrebarea de filiație socratică anticipează deseori răsucirea spre această noapte a descinderii în subconștient și a interogării oneste a sinelui, iar pe firul ei împrospătat se prind noi și noi istorisiri. Toate se revendică prin relația cu această noapte, fiecare capătă identitatea sa temporală printr-un calcul (aproape) precis al zilelor sau lunilor dinainte de sau după consumarea ei.

Se conturează, apoi, o a treia posibilă intrare în roman: ziua, timpul convorbirii purtate în aeroportul din Constanța, la intersectarea celor două zboruri, un timp prelungit prin întârziere și prilejuit de întâlnirea, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, dintre cele două foste colege din cancelaria școlii din Topalu, D.J. și Maria Stamatoiu. Vom descoperi o altă Maria și o vom cerceta, cu surpriză, ca pe o nouă ființă pe această povestitoare de ocazie, plină de vervă și de o neistovită energie a recuperării celor treizeci de ani rătăciți după plecarea definitivă din România a iubitului din adolescență, Fiodor Mihailovici, pe numele său adevărat Vladimir Louis Auerbach. Întreaga noapte a Mariei se topește și se regăsește în confesiunea din ziua întâlnirii lor. Tot acolo, în mărturisirile sale se conjugă evocarea copilăriei, o perioadă marcată de absența mamei, aflată în D.O. după eliberarea din detenția politică, și de calda afecțiune a lui Buni. La rândul său, D.J. e mai mult decât cutia de rezonanță a cascadei de amintiri revărsate cu frenezie, dar pe bucățele. Uneori se repliază, bate în retragere, lasă impresia că știe prea puțin, dar în anumite unghiuri se divulgă: cunoaște deja totul, are toate firele în mână și le țese ba în arabescuri narative, ba după modelul firișoarelor fine ce se încolăcesc, durabil, până când alcătuiesc împreună odgonul, Istoria mare. Căci istoria colectivă se constituie treptat din micile istorii individuale, din destinele aparent răsfirate ce se influențează reciproc, oricât de departe și-ar zvâcni fluturele aripile în adierea vântului. Semnificația lui atunci e foarte volatilă în roman, își schimbă adesea poziționarea temporală, în funcție de bătaia memoriei celui ce privește spre trecut ori de lecturile și cunoștințele sale istorice. Colajul de istorisiri și fragmente de trecut, mulțimea de lucruri așezate până atunci în paranteze ale minții se șlefuiește din multiple perspective, pe măsură ce reflectorul memoriei se mută dinspre Maria spre D.J., apoi spre soțul primeia, Codruț Stamatoiu, și, din când în când spre voci ale trecutului. Structura romanescă este aici, evident, diferită de cea din precedentul roman, unde noile informații, conform diagramei Ishikawa, redimensionau, amplificau proporțiile, modificau unghiurile de percepție, lustruiau forme cu totul diferite față de cele provizorii, ale întâiului contact cu întâmplările sau contextele trăite.

Despre efectul fluturelui vorbește pentru prima dată chiar Fiodor Mihailovici, o adevărată enciclopedie umană, adunând într-o singură frază toată pleiada de gânditori, scriitori și cercetători ce s-au convins de veritatea fenomenului: Fichte, Poincaré, Bradbury, Edward Lorenz. Nu ne putem învinovăți de ceea ce nu am făcut, chiar atunci când cauze necunoscute și complet străine de noi ne pot întortochea viețile începând dintr-un anumit punct. Larisa Vartolomei, juna doctorandă și biografa doamnei Alexandrina-Iordana Pantazopol știe și ea acest lucru. Insistența cu care speră să ajungă în posesia presupuselor scrisori ale Tatianei Pantazopol ori în cea a unor documente necunoscute până atunci își are rădăcinile tocmai în această convingere, transformată apoi în teorie pe care-și sprijină argumentația științifică: istoria ca efect al fluturelui. Ea însăși devine o victimă a efectului aripii de fluture, deturnându-și, sub influența Mariei, principalele accente ale tezei de doctorat, prin introducerea unui capitol despre ceea ce numește ,,trauma” națională din 1940, provocată de pierderea unor însemnate teritorii de către România, precum și despre Holocaustul din Basarabia și Bucovina de Nord în iulie 1941. Îmbină sursele primare cu documentele de arhivă și cu consemnările memorialistice, considerând că toate sunt instrumente necesare în aflarea adevărul.

Dar care e adevărul întreg rămâne greu de aflat, în măsura în care ,,niciodată nu reconstitui adevărul întreg, ci pe bucăți” (p. 92), după cum susține același Fiodor Mihailovici. Un șir de adevăruri desprinse unul dintr-altul, asemenea cascadei de amintiri, decontractă timpul ce le-a prins în matca sa, mai ales pe cele ce mărturisesc despre suferințe atroce, despre crimele antisemite, despre tragedia familiilor ce au pierit în naufragiul navei Struma (printre care se regăseau și bunicii săi), încercând să se refugieze din fața barbariei, a orbirii încrâncenate și a nebuniei colective. O bucată de adevăr este și cea care infirmă presupunerile Larisei că Tatiana ar fi făcut parte din echipa studențească a Serviciului Social inițiată de Dimitrie Gusti, care s-a ocupat cu recensământul românilor din Transnistria chiar în aceeași perioadă în care a avut loc deportarea evreilor în această regiune. De fapt, Tatianei îi fusese refuzat accesul la această expediție. Fotografiile pe baza cărora ulterior a fost anchetată la Malmaison și condamnată la ani grei de închisoare sub regimul comunist redau imagini din Școala de comandante ale Serviciului Social de la Broșteni, cu salutul roman al echipelor regale studențești de muncă la sate, fără a confirma însă prezența ei în vreuna din acestea. Nedreapta confuzie cu echipele legionare ce acționau în aceeași perioadă a lăsat ulterior o pată asupra destinului său, greu, dacă nu cumva aproape imposibil de șters. De altfel, Tatiana însăși s-a simțit vinovată pentru că n-a știut de pogromuri, unul din numeroasele prilejuri de a se deschide, în carte, discuția despre problema vinovăției. Ajunsă la o vârstă venerabilă, model și eroină după 1989, sora sa se contrazice în afirmații. Dacă la început se declară adepta unei vinovății colective, chiar și în cazul celor fără vină (intuim aici sămânța mitologică a vinei tragice), revine apoi la convingeri mai limpezi pentru a echilibra exaltările Larisei: ,,Vinovățiile și pedepsele sunt individuale, nu colective.” (p. 174)

Există și în acest roman puncte de fugă în realitate, cum este, de exemplu, pasajul de reconstituire detectivistică, pornind de la cele trei-patru pagini (fictive) de jurnal de campanie, obținute de D.J., cercetătoarea Istoriei mari și a arhivelor sale, din dosarele fostei Securități. Fotocopiate și redate fidel în volum, ele creează doar o iluzie a realului, dar conjuncția cu adevărata realitate se va produce odată cu microbiografiile foștilor monografiști, membri ai Școlii de Sociologie, ce făcuseră parte din echipa condusă de Anton Golopenția pentru inventarierea populației românești din Transnistria, ale căror destine sunt grefate pe relația lor cu politicul.

Uneori, la fel de importantă precum adevărul este înțelegerea faptelor din trecut. Dacă Maria știe că nu poate înțelege ceva ce nu-și poate reprezenta și că nimeni nu poate reconstitui exact trecutul, doamna Pantazopol își îndeamnă tânăra biografă, pe Larisa, să nu uite că ,,Realitatea nu trebuie judecată din perspectiva posterității.” (p. 158)

Doina Jela, Efectul fluturelui. Iași: Editura Polirom, 2018, 413 p.

3 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Au mai rămas câteva minute dintr-o zi atât de tristă: Ziua națională a comemorării holocaustului. Scriu aceste rânduri cu ochii înlăcrimați si sufletul răvășit de jale, gandindu-ma la abominabilele crime săvârșite in țara căreia îi aparținu, crime cu titlu de politica doctrinară. Ce bine ar fi fost, dacă dintr-o demență ucigașă de anvergură continentala, am fi fost o excepție salvatoare de vieți nevinovate. Nu am fost, si ca atare, avem multe, prea multe ” lieux de memoire”. Cu adâncă tristețe , Dușan Crstici, așteptând continuarea recenziei romanului legat intrinsec de semnificația acestei zile, impregnate de atât de mult tragism.

  2. Dușan Crstici says:

    Așteptând răbdător(ajutat de vârstă), continuarea atât de interesante recenzii, am început sa citesc ” In sfera tăcerii”. Excepțională realizare! Finalul „Argumentului” conține adevărul pur, concentrat in doar câteva cuvinte, dar, ce cuvinte, despre tragedia milioanelor de concetățeni cu viețile distruse doar pentru o mai sigură si rapidă distrugere a atât de iubite si totodată, atât de nefericite,noastre Românii. Acum realizez faptul că intre efortul de-a dreptul prometeic de cercetător in „sfera tăcerii”, si recenziile romanelor de stringentă actualitate, respectiv a pieselor de teatru post modern, există numitorul comun dat de tematica acestora din urmă. Sunt copleșit, respectându-va profund. In final, un cuvânt de caldă apreciere, editurii ” Ratio et Revelațio” pentru calitatea tehnică in continuă creștere a publicatiilor, direct proportionala cu tematica si textul. Cetatea „Art nouveau”, noua Atena a păsării Phoenix a neuitarii ! Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

  3. Dușan Crstici says:

    „Sociologia militans”! O idee atât de nobilă, prin exces de zel, in tragicele momente, ale traversării Nistrului, traversare militans, cu conotații dintre cele mai prevestitoare de rău ireparabil, și-a pierdut sensul. Este foarte importantă reușita dumneavoastră de a scoate in evidență acest fapt. Ce bine ar fi fost ca despre stepa de dincolo de Nistru să știm doar din ” Zodia Cancerului sau vremea Ducăi -Vodă „….Dușan Crstici, așteptând cu interes continuarea atât de reușitei recenzii, a incitantului roman, al distinsei doamne Doina Jela

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *