(spre bucuria mea) Și alții…

Cu riscul  – mărturisesc, fariseic – de a părea impiu, trebuie s-o spun că, deși am tradus sute, poate mii de pagini din Sfinții Părinți dar și din cei mai puțin sfinți, nu am avut niciodată vreo revelație;  probabil și pentru că m-am concentrat pe textul latin și nu pe o stare pe care mulți și-o revendică fără să aibă cum să o dovedească, mai ales când e vecină cu tulburarea psihică.

Cu atât mai straniu mi se pare că am avut totuși starea revelatorie cu ocazia foarte recentului campionat mondial de fotbal; cel puțin straniu, pentru că nu sunt microbist decât o dată la patru ani; sau poate de aceea… mi-am amintit de aserțiunea interogativă a Papei „cine sunt eu ca să judec?”, cu referire la stările antitetice, aparent contradictorii; cu câteva decenii în urmă   s-a făcut mare și inutil caz de faptul că în lumea catolică două prostituate pretindeau că li s-a arătat Fecioara la un sanctuar consacrat. Absolut credibil de vreme ce în fața Lui suntem toți egali. De ce i-ar îmbuiba pe cei care se roagă neîncetat cu gândul la nerușinate recompense lumești?

Eram ferm convins că un popor mai superstițios decât al nostru nu prea există în Europa. Privind manifestările  în care credința se îmbină cu superstiția de factură păgână mai mult decât romană, poarte chiar pre-, mi s-a întărit convingerea că în spatele marii credințe apostolice de neclintit se ascunde o  gândire, dacă nu cam întunecată, oricum prea limpede în nici un caz. Iar acest lucru îl concretizează cel mai bine credința în blesteme, în locuri blestemate și întâmplări pe măsură, conducând la o gândire medievală inconfundabilă. Că  fenomenul e încurajat prin mijloace la fel de întunecate ca structură, e iarăși adevărat.

Într-un sat – e drept,  cu aspect de cătun medieval împuțit la propriu – un copilaș de trei anișori se îneacă în fântâna din curte; aflăm cu oarece stupoare că și frățiorul lui decedase tot acolo și tot așa, cu doi ani în urmă; evident că prostia neputând să tacă – ar fi confundată cu înțelepciunea și ar fi păcat – se dă verdictul: blestemul fântânii; pentru ca apoi să vedem și locul cu pricina: o groapă fără nici un  aspect de fântână, adică fără ghizd, fără un capac. De unde e simplu de dedus că așa zisul blestem al fântânii, cu repetare, e în fapt nesimțirea cronicizată deja a părinților atât de apăsați de blestem încât desigur nu vor avea bani pentru înmormântare, cu atât mai puțin pentru împrejmuirea locului blestemat. Aflăm și că mai au vreo doi-trei copii, deci e clar ce-i așteaptă: blestemul fântânii. Soluția e una singură: încarcerarea fără drept de vizite reciproce tocmai pentru a preveni nedoritele (pentru societate) împreunări,  fie ele și fericite pentru actanți (am citat din Carmina Burana, parțial). Putem face și un portret robot al genitorilor din această categorie; tatăl: neras, dinți lipsă, cămașă și pantaloni cu rupturi, nu foarte îndurerat, greu de spus cât de treaz, adică nealcoolizat; mama: cu părul vopsit odinioară în culori stridente, dinți lipsă, ostentativ  fără sutien. Ambii, sau desculți sau cu șlapi de cauciuc murdari.

Și, pentru că am început cu fântâna, să rămânem tot în mediul apos; an de an asistăm neputincioși la blestemul apelor care se manifestă fie colectiv, fie individual. Colectiv se referă la inundațiile care au loc primăvara sau toamna, dar și vara; dacă recapitulăm atent, inclusiv iarna; cei mai loviți de acest tip de blestem sunt cei care și-au construit case fără nici un fel de aviz de specialitate, de preferință în albia inundabilă a cursurilor de apă, după cum i-a tăiat capul. Evident că așezarea fiind astfel cam „penală”, nu are nici asigurare, obligativitatea fiind pentru proști. Dar, oricât înjură Statul și pe conducători, cei atinși de blestem nu-și pierd mințile ci cerșesc ajutoare evident de la… Stat, care se arată generos bazându-se tocmai pe banii celor care, cu un dram de civilitate și-au asigurat bunurile. Evident nu vom vedea cazuri în care cei ce ne prezintă blestemul apei să contribuie cu ceva la alungarea blestemului, poate și pentru că nu ar mai avea subiecte fierbinți, adică ude în acest caz. Soluția ar fi relativ simplă: coerciția pe toate planurile, adică al construcțiilor, al asigurărilor și mult mai puțină târguială mai mult sau mai puțin rentabilă pentru unii. Coerciția impune însă ordine, ceea ce majoritatea de la noi nu își dorește. Un nonagenar îmi povestea odinioară că în tinerețe nu avusese nici un fel de simpatii politice, prin urmare nu suferise; era convins însă că mareșalul Ion Antonescu fusese executat nu din motive politice ci pentru că voise să facă ordine. Desigur, fiecare e liber să vadă istoria cum dorește, în funcție de cum a trăit-o, dar ar fi și acesta  un exemplu de ce ți se poate întâmpla când vrei să faci ordine în curtea noastră; ai noștri sunt primii care te termină. Pe de altă parte declarativ mulți ar dori ordinea, cu condiția să nu începi cu ei.

Blestemul acvatic se manifestă și în cazul bălăcelilor estivale, al neaoșului scăldat, de unde și titlurile de tipul „La scădat”… Copiii pleacă nesupravegheați la râu pentru ca după o zi sau două să fie pescuiți la oarecare distanță; desigur înecați. Evident râul este blestemat, căci acolo s-au mai prăpădit copii și în alți ani, după cum nici părinții nu par a fi  tocmai în regulă, – responsabili în nici un caz – de vreme ce în unele situații observă absența copilului fie noaptea, fie a doua zi. Poate că procreația ar trebui să fie precedată de responsabilizare, nu de întâmplare.

Același blestem apare și în formă vălurită, adică dincolo de malul Mării noastre. Aici inconștiența și hormonirea cerebelului parcă nu au limite; am putea da vina pe radiațiile solare, numai că cele mai blestemate cazuri sunt în zilele când soarele face loc vântului. Poate că cea mai ingrată ocupație legată de tembelismul cetățeanului manifest la mare, este cea de salvamar. Practic rolul lui ar trebui să fie salvarea celor care fără voie ajung în situații critice și nu a inconștienților; adică riscăm viețile unora care ar putea salva, pentru descreierați. Interesant e totuși că valurile mării sunt considerate mai puțin blestemate decât lacurile și apele curgătoare. O formulă interesantă, dacă nu ar fi cel puțin stupidă, este  și „lacul ucigaș” sau „apele ucigașe ale lacului”, desemnând locuri în care se întâlnesc în aceeași persoană inconștiența și eroismul prostesc. Firesc, învinge natura, fără să fi avut loc în fapt vreo luptă.

Blestemul șoselei, al drumului în general, apare foarte frecvent fiind unul dintre cele mai elocvente expresii ale prostiei și inconștienței omenești. Patru tineri venind de la un club de noapte cu o mașină „puternică”, la o curbă periculoasă „n-au adaptat viteaza corespunzător pe timp de noapte” și au decedat intrând într-un cap de pod; organul competent  constată că șoferul era un derbedeu de bani gata care nu avea permis de conducere și , cum îi stă bine tânărului temperamental până la imbecilizare, avea o alcoolemie de… cu care puteai îmbăta un elefant. De ce e tragică moartea unui asemenea individ, e greu de spus; ceilalți erau desigur nevinovați dar să nu uităm că „cine seamănă se adună” chiar și în același autovehicul. Dar nu putem trata lucrurile cu cinism și realism; locul e unul blestemat în sensul că au mai fost și alții care neadaptând viteaza și consumând băuturi alcoolice au devenit victime ale aceleiași curbe blestemate, deși limitarea vitezei este semnalizată din timp. Cu mânie strămoșească de la Rîm, i-am putea spune via curva,  înțelegându-se curbată cale. În același context viatoriu se înscriu locurile blestemate prin prezența unui copac robust aflat la locul lui; deși afirmativ ar fi frate cu natura, o anumită specie  de români pare să deteste copacii până la a-i jumuli cu mașina proprie. Avem cazuri în care același copac, deși avea deja o cruce legată pe trunchi, a mai stat în calea unui cetățean (nu neapărat turmentat, dar nici cum trebuie… ). Aflăm desigur că locul și implicit copacul poartă blestem.

Oarecum aparte, semănând însă cu blestemul fântânii, este ceea ce aș numi blestemul sticlei, mai precis al recipientului cu alcool, rafinat sau nu. Într-o familie foarte numeroasă unul dintre copilași moare intoxicat cu alcool. Casa e blestemată deoarece alți doi membri minori ai familiei au ajuns în comă alcoolică în anii trecuți dar, remarcă un înțelept al satului, numai „ăla mai mic a murit”; genitorii corespund ca portret cu cei din blestemul fântânii; consătenii miloși cred că sunt niște oameni buni care își iubesc copiii, dar beau cam mult,  iar ea pare că nu vrea să lucreze că au ajutorul minim; despre el nici nu se pune problema angajării vreodată. Evident înmormântarea se va face tot pe cheltuiala primăriei. Oamenii trebuie ajutați. Nimeni nu spune că ar fi blestemată sticla, uiaga, ci locul în sine, domiciliul în care se bea.

De la lichide să trecem la blestemul focului. Oricui i se poate întâmpla un incendiu; mai grav e însă când are loc repetat și din același cauze; în capitală ia foc o casă despre care aflăm că e sub incidența blestemului focului deoarece cu ani în urmă mai luase foc tot noaptea și tot de la o țigară fumată în pat; apare un locatar din vecini care completează spunând că și tatăl celui incendiat a doua oară a pățit la fel fiind și băut: de asigurare obligatorie (?) nici nu se pune problema; sunt „oameni săraci” constată cu înțelegere un altul. În ansamblu casa este blestemată. Sau ce a mai rămas din ea.

Din doar aceste câteva exemple rezultă clar că boala e cronicizată; adică decât ordine, curățenie, disciplină, responsabilitate, mai bine să ne căinăm de apăsarea blestemelor căci nu costă nimic, nici un efort; dimpotrivă, dacă avem noroc, primim și ajutoare (mai puțin cei ajunși pe lumea cealaltă).

Trebuie remarcat însă că ar exista o formă acceptabilă în care blestemul exprimă o anume concurență mai mult sau mai puțin loială. Într-un volum cuprinzând tăblițele cu blesteme din Pannonia antică, printre „urări” deloc de bine, o aflăm pe cea care prin puterea cuvântului se străduiește să facă astfel încât „nici limba nici numele lui Decibalus să nu poată făptui potrivnic lui Oceanus”; nu știm cine sunt cei doi, cert nu eroi daci, dar parcă sună altfel decât constatarea blestemului fără vreo motivare, din comoditate, adică lene.

Cu toate cele arătate, așa cum subliniam la început, campionatul de fotbal mi-a revelat  că unii s-ar putea să ne depășească: nu la dezordine, nu la atitudine șleampătă, ci la întunecimea minții.

Vinovat pentru faptul că Anglia a plecat acasă mai devreme a fost găsit și este în continuare cântărețul Mick Jagger, legenda vie (aș spune mai curând activă, de vreme ce nu am auzit de cineva să poată fi legendă moartă)  de la Rolling Stones. Anglia vuia și probabil că o face încă, pe cale emailată și nu numai împotriva solistului care prin prezența sa reprezintă blestemul asupra echipei naționale engleze; mai mult chiar, remarcă unii brexitani, Jagger este un blestem pentru orice echipă de fotbal,  engleză în primul rând, în măsura în care în ultimii șapte ani, poate și mai mulți, prezența sa pe stadioane a generat numai înfrângeri; și, pentru ca totul să fie în spirit inchizitorial medieval (lipsesc doar fantomele din castelele englezești), numeroși revoltați sugerează un ordin de restricție pentru Mick mai ales la meciurile naționalei. Totul la modul foarte serios. Comentariile devin inutile.

Iată deci că nu suntem superlativi în povestea cu blestemele. Dimpotrivă. Se poate și mai mult.

Desigur, parcă ar fi trebuit totuși să evoluăm în gândire; dar dacă nici cei care (pretind că) au civilizat lumea n-au prea făcut-o, să ne consolăm că și alții….

Și totuși, sună mai curând a dezolare decât a consolare.   Sau ceva de tipul de consolatione stultitiae, parafrazând un titlu celebru.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *