Viața e grea în Groenlanda. Guvernul danez a înfiinţat programe gratuite de îngrijiri medicale și educație, și chiar și alocații pentru șomaj. Spitalele sunt curate lună, iar închisoarea din capitală arată mai degrabă ca o pensiune decât ca o instituție punitivă. Însă climași forțele naturii din Groenlanda sunt nemăsurat de aspre. Un inuit care călătorise prin Europa mi-a spus: „Noi n-am făcut niciodată artă de nivel înalt și n-am construit clădiri mari, așa cum au făcut alte civilizații. Dar, de mii de ani încoace, am supraviețuit în acest climat.“ M-a izbit faptul că aceasta se prea poate să fi fost o realizare mai mare.
Vânătorii și pescarii abia prind destulă pradă cât să se hrănească pe ei, familiile și câinii lor, așa că vând pieile focilor pe care le mănâncă, pentru a-și acoperi micile cheltuieli necesare reparării săniilor și bărcilor. Au o rată mare a traumelor fizice – degerare, înfometare, răniri – și a pierderilor. În cele trei luni de întuneric aproape complet, vânătorii, îmbrăcați în pantaloni din blană de urs alb și haină din piei de focă, trebuie să alerge în spatele săniilor trase de câini, ca să evite degerăturile. Mulți supraviețuiesc pe timpul iernii cu kiviak, care se face din păsări nordice din specia Alle alle, lăsate 18 luni la fermentat într-o piele grasă de focă, și care apoi se mănâncă crud. Prietenii mei groenlandezi m-au asigurat că nu e cu nimic mai respingător decât brânza cu mucegai nobil. Acum 40 de ani, oamenii aceștia încă mai trăiau în igluuri. Dacă n-ai fost niciodată într-un iglu, nu poți să-ți închipui cât de mici sunt de obicei. Singurele surse de încălzire sunt o lampă cu grăsime de focă și căldura corporală a locatarilor. Cu hainele de iarnă cusute pe ei, locuitorii unui iglu obișnuiau să doarmă aproape unul peste celălalt. Acum au case prefabricate, în stil danez, cu numai două-trei încăperi, deoarece prețul încălzirii într-o țară care nu are la îndemână nici o sursă de combustibil – nu există copaci în Groenlanda – este prohibitiv.
Familiile inuiților sunt mari. Luni în șir, familii chiar și de 12 persoane stau necontenit în casă, de obicei adunați într-o încăpere. E pur și simplu prea frig și prea întuneric ca să iasă afară, cu excepţia tatălui, care pleacă la vânătoare sau la pescuit la copcă o dată sau de două ori pe lună, ca să completeze rezervele de pește uscat din timpul verii. În aceste condiții de intimitate silită, nu e loc pentru lamentaţii, pen tru discuții despre probleme sau pentru supărare și învinuiri. Pe vremea când se trăia în igluuri, era imposibil să te cerți cu cineva care urma să fie fizic în imediata ta apropiere săptămâni în șir. Chiar și acum, împărtășești luni la rândul camera și mesele. Dacă te enervezi și ieși val-vârtej pe ușă, ajungi într-un climat în care vei muri cu siguranță. Referindu-se la vremurile de demult, un groenlandez spunea: „Când te enervai sau te supărai, doar întorceai capul și priveai cum se topesc pereții.“ Intimitatea fizică extremă în această societate îți cere să manifești o anumită rezervă afectivă. Cei care trăiesc conform tradițiilor sunt mari povestitori, mai ales despre expediții de vânătoare și despre cum au scăpat ca prin urechile acului de la moarte. Majoritatea sunt toleranți. Mulți râd din orice. Alții sunt tăcuți și morocănoși. Dar, indiferent de personalitate, nu vorbesc aproape niciodată despre ei înșiși. Trăsăturile distinctive ale depresiei groenlandeze nu sunt rezultate nemijlocite ale temperaturii și luminii; sunt consecința faptului că a vorbi despre tine însuți e tabu.
Poul Bisgaard, un bărbat zdravăn și blând, cu un aer preocupat, e primul groenlandez nativ care a devenit psihiatru. „Desigur, dacă cineva dintr-o familie e depresiv, vedem simptomele“, spune el. „De obicei însă, nu ne amestecăm. Ar însemna să rănești mândria celui căruia i-ai spune că pare deprimat. Cei care suferă de așa ceva cred că nu au valoare și sunt de părere că, dacă nu au valoare, n-are nici un rost să-i deranjeze pe ceilalți. Cei din jurul lor nu-și permit să se amestece.“ Kirsten Peilman, un psiholog danez care a trăit în Groenlanda peste un deceniu, a spus: „Nimeni nu-i spune altcuiva cum să se poarte. Tolerezi pur și simplu orice reacție și-i lași să se tolereze singuri.“
Undeva, departe. Călătorie pe meleagurile schimbării: șase continente și un sfert de veac
Colecția Memorii/Jurnale, Humanitas 2018
Traducere de Miruna Fulgeanu
