Șișkin. Zmeie și dialog

În 31 mai, în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara, am vorbit împreună aproape două ore.

A doua zi, de 1 iunie, am fost la marginea Timișoarei. Fiecare cu zmeul lui.

Omul e FA-BU-LOS.

Scriitorul Mihail Șișkin e mare. Mare de tot.

A fost emoționant – admirativ, nu paralizant.

Și, mai ales: o mare bucurie & onorant pentru mine.

El spune așa:

”de fapt, nici o carte nu este despre moarte, ci despre eternitate, numai că eternitatea lor nu este adevărată – este un fragment, o clipă ca o musculiță prinsă în chihlimbar. S-a așezat pentru o clipă să-și scarpine labele din spate și s-a dovedit a fi pentru totdeauna”.

Și așa: ”dacă privești de la distanță, a fi scriitor înseamnă să faci cuvinte, dar ele oricum sunt deja, mereu au fost. Dar, de fapt, scriitor este cel care își dă seama că nu poți spune nimic prin cuvinte. De fapt, nu există cuvinte prin care să poți exprima ceva. Toate cuvintele s-au terminat demult.”

Și așa: ”Toate cuvintele sunt moarte demult. Pentru a face oamenii vii, trebuie mai întîi să înviezi cuvintele moarte. Și aici sunt importante nu atât cuvintele, cît spațiul din jurul cuvintelor. Aceste spațiu trebuie umplut cu sine, cu oamenii iubiți, cu durerea, căldura, bucuria ta; și numai atunci în spațiul acest cuvintele pot da rădăcini și pot învia”.

Reiau, fiindcă este important: ”Pentru a face oamenii vii, trebuie mai întîi să înviezi cuvintele moarte. Și aici sunt importante nu atât cuvintele, cît spațiul din jurul cuvintelor. Aceste spațiu trebuie umplut cu sine, cu oamenii iubiți, cu durerea, căldura, bucuria ta; și numai atunci în spațiul acest cuvintele pot da rădăcini și pot învia.”

Și mai reiau: M. Șișkin e mare. Mare de tot. Spun, scriu și semnez.