Așadar scriitor și arheolog – cât și cum se îmbină ambele în structura dumneavoastră, de ce nu un arheolog care scrie? Unde începe literatura și unde se termină arheologia, sau dimpotrivă, dacă ele coexistă, cum se întâmplă?
Am trecut acum o vreme pe la bancă, unde a trebuit să semnez ceva și pe contractul pe care mi l-au pus în față ocupația mea apărea ca arhondar. Am rămas visător. Oare cine bagă datele în „sistem” e infinit mai familiar cu profesia de arhondar decît cu cea de arheolog, așa că uitîndu-se la formularul original, completat de mine, a decis că acel cuvînt misterios nu poate fi decît arhondar? Asta dacă nu cumva omul a înțeles foarte bine că ocupația e de arheolog, dar cînd a încercat s-o introducă în computer, a constatat că arheolog nu apare în meniul derulant, noroc că apare arhondar. Și-atunci m-a tras pe Arhondăriei. Culmea e că eu tocmai publicasem un roman în care omul meu e arhondar timp de o sută de pagini! Așa că totul se potrivește. În condițiile astea nu mă deranjează nici să fiu trecut la „alte activități”.
Altfel, totul e OK. N-am simțit pînă acum din partea colegilor arheologi vreo bănuială că nu sînt în stare să fac știință de vreme ce sînt suficient de neserios ca să scriu romane. Nici puținii scriitori pe care îi cunosc nu mi s-au părut circumspecți doar pentru că n-am făcut Literele și n-am fost la cenacluri. Oamenii sînt generoși. Rămîne o contradicție: arheologia se face numai într-o echipă numeroasă, iar literatura, numai singur. Eu în orice caz sînt fericit cu aceste două meserii.
A fi scriitor este o stare în care intrați uneori? Se accesează ceva în funcție de o inspirație de moment, sau a fi scriitor este pur și simplu un mood existențial?
Nu devii scriitor dacă nu ești foarte atent la tot ce mișcă. Iar de atenția asta, care vine cu propria ei adrenalină, nu mai scapi.
Veniți din zona istoriei către literatură, prin urmare ce aduce în plus această deschidere în orizontul literar? Sau ce ar fi ideal la modul general să aducă? Ce ar avea un istoric de dat publicului – și mă refer la ceva specific – atunci când scrie roman?
Deși formația mea academică ține de arheologie și istorie antică, nu mi-a dat niciodată prin cap să scriu ficțiune istorică, și în nici un caz vreun roman care să se desfășoare în antichitate. Aș fi obsedat de corectitudinea fiecărei vorbe și a implicațiilor ei științifice, și s-ar alege praful de scris. Cumva spre surprinderea mea, în romanele mele există totuși un oarecare fundal istoric și am ajuns să fac destul de multă documentare pentru ele: despre rutele de comerț prin Sahara, despre armata română în Cehoslovacia etc. E poate curajul celui laș, de a se băga unde-i e mai greu. Aș fi putut să evit toate astea scriind chestii utopice, sau ultraesențializate, cu doi tipi într-o pădure. Oricum, nu ceea ce faci cel mai bine are neapărat cel mai mare succes.
În rest, dacă aduc ceva din istorie, care e a societății, în literatură, care e a individului, e probabil ideea complexității cauzelor, a motivațiilor. Uneori asta mă frînează, despic prea mult firul în patru. Lucruri foarte specifice, manierisme ale istoricului care să se păstreze în literatură, nu știu. Oare am o obsesie pentru controlul cronologic? Dau multe date? „Îl chema Ștefan, ca pe Ștefan cel Mare (1457-1504)”. Pe de altă parte, eu am avut mult timp să scriu înainte să încep facultatea de Istorie (era a doua facultate), deci am adus întîi din literatură ceva în istorie, etc. Simt deja cum cititorii noștri se plictisesc… Dar pot să mai spun că scrisul unui roman nu mi-a cerut mai puțin efort decît doctoratul.
Scrieți greu? Și mai exact, cum scrieți? Când sunt întrunite condițiile scrisului? Ce nu trebuie să lipsească, sau dimpotrivă, care este cadrul, starea, obiectul esențial pentru ca dumneavoastră să începeți să scrieți?
Păi, un roman trebuie să iasă tot atît de ușor de citit pe cît a fost de greu de scris. Se știe că un scriitor care așteaptă să se întrunească niște condiții nu va mai scrie nimic. E ca și cum ai aștepta să vină momentul în care să fie tocmai bine și plăcut să te lași de fumat.
Josquin des Prez – de exemplu, este personajul principal al celui mai nou roman al dumneavoastră („Chihlimbar”, Polirom, 2017) Întrebarea mea este – ce face personajul după ce autorul i-a dat drumul în lume? Cum vă despărțiți de personaje, ce relație aveți cu ele în timpul scrisului și care este raportul cu ele după ce cartea a plecat către public? Vă aparțin, vi le asumați, sunt independente, au viața lor proprie?
Personajele noastre sînt mai interesante ca noi. Nu putem decît să ne dorim că vor călători mai des și mai departe decît autorii lor. Rar se întîmplă ca a cunoaște un autor să sporească oricît de puțin valoarea literaturii lui în ochii cuiva. De obicei e invers. Sîntem foarte circumscriși, banali, fără nimic din înțelepciunea sau intensitatea pe care le mimăm în scris. Pe de altă parte, cred totuși că trebuie să avem grijă ca personajele noastre să aibă defecte, și nu defecte cum ar fi că „era prea bun”. Nu, ci să facă greșeli, să fie mărginite. Chiar și așa, ne atașăm de personajele noastre, pentru că tot rămîn versiuni mai bune ale noastre, cele care dau replicile ce nouă ne-au venit în minte abia la întoarcerea acasă.
Și pentru că v-ați referit la relația dintre autor și cititor, este oare important ca pe dumneavoastră să vă placă publicul? Cum vă cultivați relația cu cititorii? Este benefică o empatie?
Eu însumi sînt, în primul rînd, un cititor. Asta îmi amintește de un episod din jurnalul Agathei Christie, care a fost căsătorită cu un cunoscut arheolog britanic și a participat la multe campanii prin Siria și Irak. Odată, un șeic venit în vizită o vede citind și, stupefiat, îi spune lui Mallowan: soția dvs. știe să citească! oare cumva și scrie !? Eu aș zice că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem despre fiecare autor este asta: de scris, scrie – dar citește?
Întîlnirile cu cititorii, la lansări de exemplu (mai degrabă decît în metrou), sînt neprețuite. Una din cele mai bune a fost întîlnirea Alecart, cu liceenii de la Iași. După asemenea discuții, parcă ai din nou chef să scrii.
Există niște teme recurente în scrisul dumneavoastră. Și, pentru provocare, aleg două teme – prietenia (între bărbați) și iubirea. Dacă ar fi să punctați în câteva fraze parcursul acestora în romanele dumneavoastră, cum se articulează ele la modul general?
Un scris fără teme recurente este o fandoseală. O anumită limitare a temelor nu e de altfel un lucru rău. Înseamnă pînă la urmă că scrii doar despre ceea ce te roade. Nu poți să faci și roman agricol, și roman intergalactic. De altfel, nu e nimic repetitiv în a scrie o nouă carte despre dragoste. Ar fi ca și cum te-ar plictisi un nou concert doar pentru că e „tot în re major”. Există cărți de dragoste la fel de diferite între ele ca mersul trenurilor de miturile grecilor.
Prietenia nu pare, în literatura modernă, o temă la fel de urgentă ca dragostea, pentru că romanele vor să fie tot mai edgy, mai abisale. Pentru asta, evident, dragostea oferă literaturii mai multe pretexte. Dar ceea ce ne ține în picioare este prietenia.
Și totuși, ce nu se va regăsi niciodată în scrisul dumneavoastră?
Pînă acum, adică în aproape cinci romane, m-am cam ferit de tema vulgarității. Știu că ea se poate recupera în diverse scopuri, unii o fac excelent, e o temă importantă, Henry Miller și Philip Roth au scos lucruri monumentale din ea, la fel la noi Emil Brumaru. Breban, din altă perspectivă, a scris un roman clasic despre vulgaritate… Un scriitor complet ar trebui să aibă și talentul ăsta. Îmi dau seama și eu, evident, cînd se impune un pic de vulgaritate, dar îmi trebuie un efort suplimentar ca să o pun pe hîrtie.
Există câteva cronici interesante pentru romanele dumneavoastră și nu mă refer neapărat la „Chihlimbar.” Întrebarea mea este: ce reprezintă – sau care ar trebui să fie – relația critic literar/scriitor? Cum este ea construită? Ce așteptări aveți de la această instanță numită critică literară? De ce un scriitor are nevoie ( are?) de cronici? Și, în plan personal, cum ați perceput cele scrise de specialiști despre proza dumneavoastră?
Mi-e greu s-o recunosc, dar sînt înnebunit după recenzii, le citesc de trei-patru ori ca să înțeleg cum s-a văzut textul meu prin ochii unui prieten necunoscut. Sau poate mai ales pentru senzația asta încîntătoare, că nu sîntem totuși nebuni că facem literatură, că alții sînt în aceeași oală, stau noaptea și citesc și iau în serios ceea ce citesc. Am avut șansa să scrie despre romanele mele oameni super-pricepuți. Pentru ei, propria lor recenzie a fost doar un episod săptămînal dintr-o carieră desfășurată pe multe planuri. Eu le-am citit însă textele ca pe Psaltirea carolingiană de la Utrecht. Cronicile (cu observațiile critice cu tot) sînt modul în care se obiectivează solidaritatea în cultură, și sînt esențiale ca să poți merge mai departe. Cît despre senzația scriitorilor că produc o literatură de mare complexitate, căreia nimeni nu va putea să-i calculeze vreodată titrul intim: nici o grijă, critica literară le poate ghici resorturile fără greutate.
Dincolo de latura estetică, hedonistă, are literatura și o funcție educativă și moralizatoare? Și dacă da, în ce constă ea, cu ce înalță cititorul?
O funcție moralizatoare, nu – „on ne fait pas de bonne littérature avec de bons sentiments”, cum zicea Bugs Bunny. Educativă poate, în sensul în care nu poți avea siguranța gustului decît dacă ai avut bafta în tinerețe să te formezi citind autori buni.
Revenind la „Chihlimbar” – este, până în momentul de față, tot ceea ce ați putut da mai bun în materie de roman? Este o etapă? Este un punct terminus spre care ați tins și în care ați reușit? Cum îl plasați printre celelalte cărți pe care le-ați oferit publicului? Care este locul său?
Mă așteptam ca romanul ăsta să aibă parte de ceva mai multă atenție din partea criticii decît primele trei, așa, ca un fel de mic spor automat, de vechime. În realitate, în nici o jumătate de an de la apariție s-au publicat zece recenzii serioase la Chihlimbar, ceea ce, pentru nivelul meu de vizibilitate în mediul literar, e de-a dreptul mult. Despre mesajele de la cititori n-o să zic nimic, pentru că nimeni nu se deranjează să-ți dea semn dacă nu i-a plăcut cartea, și uite-așa rămîi cu impresia că ești un scriitor de succes. Cineva mi-a trimis mai demult manuscrisul unui roman pentru o părere, iar eu am fost sincer. M-a corectat imediat: „tuturor celorlalți care l-au citit le-a plăcut foarte mult!” Le reamintesc deci și eu potențialilor mei cititori că tuturor celorlalți care au citit romanul le-a plăcut foarte mult! Vai de noi… Să mai spun că o mare parte din bucuria pe care mi-o dă succesul acestui roman vine din faptul că așa simt că îi mulțumesc mai bine doamnei Mădălina Ghiu, coordonatoare de colecții de literatură română la Polirom, care a propus romanul spre publicare, așa cum propusese și Portasar și Trecerea la Cartea Românească.
Dar – pentru că ați făcut referire – care este nivelul dumneavoastră de vizibilitate în mediul literar? Unde vă considerați, unde vă plasați? Și bineînțeles, unde v-ați dori să ajungeți?
A, eu sînt practic un necunoscut. E adevărat că, din anumite puncte de vedere, în România o bună parte din scriitori cam asta sînt. E o consolare cam slabă, ca și cum ai fi dezamăgit că ți s-a dat o cabină proastă pe vapor, dar te-ai consola cu ideea că oricum vaporul ăsta se scufundă. Pe de altă parte, există o solidaritate între scriitori, critici și cititori, în acea nișă restrînsă și destul de elitistă în care mai pîlpîie literatura. De solidaritatea asta am beneficiat și eu.
Despre cronici am înțeles că le citiți de trei-patru ori, dar romanele dumneavoastră, după ce sunt publicate, după ce trece timp, le recitiți?
N-am recitit nici un roman publicat, afară de Aproape a șaptea parte din lume, care a apărut și în franceză [La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017], și asta doar pentru că mi s-a oferit posibilitatea să fac comentarii pe traducerea, de altfel excelentă, a Floricăi Courriol.
Cărui gen de cititor vă adresați? Cum ar trebui să fie el, ca să înțeleagă (rezoneze, perceapă, asimileze, citească) proza dumneavoastră? Cum arată cititorul ideal al scriitorului Cătălin Pavel?
Cititorul meu ideal citește chiar acum acest interviu… Lumea e locuibilă mai ales datorită oamenilor care citesc. Deci întrebarea e mai degrabă ce trebuie să fac eu ca să mă ridic la nivelul lor. Nu e nici un cîștig pentru literatură cînd un scriitor vrea să-și treacă cititorul strada de mînă. Trebuie să vorbești cititorului ca și cum ar fi profesorul tău, cineva care înțelege lucrurile oricum mai bine ca tine, și în fața căruia dacă te dai drept altceva decît ești, vei deveni instantaneu ridicol.
Talent, cultură, ironie, fantezie…dacă ar fi să contragem ingredientele unei rețete de scris pentru succes, ce nu ar trebui să lipsească? Sau – altfel spus – care este condiția necesară și suficientă ca un scris să fie bun? Când considerați că pagina/capitolul/ romanul pe care tocmai l-ați terminat este bun și este gata?
Cultura e cel mai puțin necesar ingredient al unui scris bun. De fapt, orice urmă de ostentație culturală te anulează ca scriitor. Și nici nu e nevoie neapărată de neologisme (sau arhaisme) și în general de un fel de beep la fiecare pagină care să zică: aluzie culturală! aluzie culturală! De asta chiar te poți lipsi. De umor, de o limbă vie, de interes pentru suferința și bucuria omului de lîngă tine – nu. Dar oamenii care scriu simplu și bine nu scriu așa pentru că n-au citit nimic în viața lor – ci pentru că tot ceea ce au citit i-a hrănit. Și umorul, ale cărui resurse sînt infinite, se educă, nu e doar o baftă de a te naște hîtru. Deci ca să zic așa, avem nisip într-un vin din soi aromatic? În pahar nu, dar solul din care au crescut strugurii e probabil nisipos. Așa e și cu cultura. (Și pedanteria asta ar trebui să lipsească din literatură!)
Textul pare gata cînd ai terminat de scris, dar nu este decît în clipa în care dai bunul de tipar. Cînd recitești manuscrisul ca să dai bunul de tipar, el are obiceiul să ți se înfățișeze deodată în toată mediocritatea lui, cu toate stridențele lui și poantele trase de păr. Sau poate nu e gata decît atunci cînd vezi cum va fi coperta. Coperta e întotdeauna surprinzătoare, ca hainele pe care le poartă iubita ta în liceu, cînd apare la întîlnire.
Ce îl face pe un scriitor un scriitor autentic și nu unul imaginat?
Dintr-un text al unui scriitor autentic lipsește impresia de efort. Nu lipsesc neapărat erorile de calibrare, dar e clar că omul nu se chinuie să gătească după o rețetă, nu i-a dictat nimeni niște reguli de folosit ca să scrii bine pe care el acum le pune în aplicare cu sudoarea frunții.
Este în literatură modestia contraperformantă? E bine să existe? Și mă refer la modestia scriitorului ca persoană publică.
Un bun scriitor n-are cum să aibă, în ansamblu, îndoieli că e un bun scriitor, chiar dacă poate fi sătul de propriile lui cărți (mai ales din cauză că trebuie să le promoveze) sau dezamăgit recitind ce-a scris ieri, cînd totul păruse că se leagă așa bine. Modestia în cazul ăsta nu poate însemna să faci declarații publice în care spui că ești un scriitor slăbuț. Ce ți se cere e doar să nu-ți închipui că talentul tău de scriitor presupune că tu poți să încalci regulile politeții și ale omeniei. Lumea știe că scriitorii sînt dificili și cred că ar aprecia cu atît mai mult discreția unui scriitor. Pe de altă parte, la noi sînt prea puțini scriitori prezenți în viața cetății (la fel și cu istoricii). Majoritatea sînt discreți prin forța lucrurilor.
Cât de importantă este relația între experiența de viață și scris?
Experiența de viață nu e absolut necesară ca să scrii o capodoperă, dar e necesară ca sa ai o operă. Un experiment genial sau o carte extraordinar de emoționantă pot apărea oricînd, pot fi scrise la 20 de ani, venind din izolare, din deșert. Cred că e mai bine să-ți propui nu să schimbi fața lumii cu o carte, ci mai degrabă să dai o serie de cărți solide, care puse cap la cap să înceapă să dea seama cumva de întinderea lumii, de cît de frumoasă și exasperantă e. Pentru asta, da, trebuie să te dai cu capul de o varietate de pereți.
Am să reiau în încheiere ideea primei întrebări. Așadar, scriitor și arheolog. Dar atunci când nu sunteți nici scriitor și nici arheolog, ce sunteți? Ce ar trebui publicul cititor să știe despre dumneavoastră că sunteți?
Cu sau fără profesie, sîntem muritori de rînd. Ceea ce nu e rău deloc.
notă: fotografiile provin din arhiva personală a invitatului acestui interviu.
