Doctori în toate științele et aliis quibusdam. Un portret (post)renascentist

E cel puțin interesant, intrigant chiar de la un punct, cum o ironie voltairiană la adresa unui spirit renascentist inconfundabil precum Pico della Mirandola, poate deveni în timp aproape definitorie pentru un popor, desigur fără intenția de generalizare, cu atât mai mult cu cât nația respectivă a auzit de numele italianului în proporție de, probabil, 0,01 la sută; despre francez, să mai adăugăm o zecime de procent; nu mă refer la tineretul instruit în ultimii douăzeci de ani în cazul căruia – constatare din propria-mi experiență  –  procentul scade ad absurdum, către ceea ce medievalii numeau magnum nihilum. Că Pico se declara doctor omnibus scientiis, adică doctor în toate științele, mai exact capabil de a instrui în ,  e de înțeles,  căci își dorea o uniune a tuturor științelor (vezi cele 900 de teze). Dacă adăugăm și conștiința propriei valori, înțelegem mai bine intenția autocaracterizării.  Că dădea în timp impresia de aroganță, e iarăși de înțeles, astfel că ironia ulterioară și în altele câteva nici nu deranjează, nici nu schimbă datele problemei.

Ce se întâmplă însă când spiritul renascentist  après la lettre, nicidecum avant,  generează în secolul XXI un portret aproape național? Rezultă ( tot…  aproape)  firesc imaginea  unui popor complet, dacă nu cumva, urmând iarăși doctrina limbii lui Noica, cumplit, adică perfect, fără a mai suporta vreun adaos, nici măcar comercial, căci neîndoielnic nimic(ul) nu e de vânzare la noi (contrar filmului polonez din anii 70 care din titlu declara Totul de vânzare, asta fiind însă o altă poveste).

Aminteam de curând că  stihuitorul   romantic vedea în poporul său      „un neam de cântăreți”, dovedind oarece nevinovăție specifică entuziasmului creator; trecerea vremurilor, venirea timpurilor (noi) a exhibat  o adevărată opulență de calități naționale, apropiindu-ne de sugeratul portret renascentist, în variantă post-  însă, mai ales că totul este la noi post-, ca să fie mai interesant;  dacă în perioada comunistă ajunseserăm „un popor minunat” – sintagmă superlativă și generală – putându-se înțelege și „capabil de minuni” (?), în ultimele aproape trei decenii, prin fapte dar și trăncăneală – civilă cel mai adesea, adică neprofesionistă – am devenit de toate, după cum urmează.

În primul rând, conform unei gene cam întunecate, posibil daco-scito- traco-geto-etc.,  un popor de teologi, de trăitori până la neagra isterie în masă (din păcate) la care și colorata parșivitate intelectuală individuală și-a adus contribuția de netăgăduit. Regretabil, ierarhii bisericii n-au făcut ordine, încurajând  mulțimile, mai mult superstițioase decât credincioase, să se calce  creștinește în picioare, pentru un PET cu conținut sfințit sau pentru a săruta relicve, purtându-și în lanț, ca într-o medievală  concatenatio rerum, saliva neanalizată în prealabil; noroc că avem o instituție încă sobră,  echidistantă și profesionistă numită Jandarmerie; tocmai de aceea trebuie  defăimată cu orice ocazie, de la sfințiri la demonstrații; mai rău e că o serie de intelectuali ifosarzi – pe principiul „nu se știe de unde pică… puțină  putere” și cum să ne dăm mai interesanți la public – se lansează în colocvii (pseudo)teologice, cu o seninătate obraznică, de parcă tocmai au revenit de la o consfătuire celestă, dar nu cu sfinții sau îngerii, ci cu Atotputernicul Tată care le-a transmis cele mai  tainice însărcinări, lăsându-i gravizi de misiuni cerești pe pământ. Totuși, în loc de stearpa și neobrăzata sporovăială  ar fi  de preferat smerenia Areopagitului: „pe cele ascunse le-am cinstit cu tăcerea”.

Fără vreo intenție necurată, drăcească adică, trebuie să subliniez că neintervenția ierarhică poate da de gândit, sugerând o anume modalitate de obținere a jilțurilor, chiar dacă nu mai există Consiliul de Stat care – e bine să nu uităm –  prin decret semnat de Nicolae Ceaușescu și publicat în „Scânteia”, îi confirma pe Prea Sfințiți, pe Înalt Prea Sfințiți, ca și pe Prea Fericitul Părinte Patriarh; ceea ce încă o dată pune sub semnul întrebării  fie sălbăticia regimului ateu din România, fie „sfințenia” celor decretați. Iar faptul că în mod  paradoxal, tacit-declarat nu sunt date publicității dosarele ierarhilor de către CNSAS, reprezintă una din ticăloșiile   democrației noastre prin această  Clică  Națională pentru Apărarea Arhivelor (și) Sfințite.

Am ajuns apoi, dar cam în același timp, cert, o națiune  de politologi, căci, în democrație, fiecare e liber să politizeze, chiar și când îndrugă tâmpenii sau minte ordinar profitând de neștiința auditoriului născut în ultimii 30-35 de ani; cele mai temeinice lecții le dau „foștii” sau urmașii lor, iar aceasta pe bună dreptate căci cunosc cel mai bine intimitățile regimului criminal de care au profitat din plin. Mai apoi, tot soiul de bișnițari, de tipi dubioși,  sau persoane onorabile prin pregătire, însă dornice de mărunțișuri ale puterii, uitând însă pe moment de probitatea profesională, vorbesc despre ce va fi, cum va reacționa X sau Y politician, chiar dacă nu se va întâmpla nicidecum așa; îi depășesc doar anumiți jurnaliști care au luat locul activiștilor de partid;  adică superlativ competenți în toate, de la tenis de câmp, dar probabil și de masă, la finanțe și învățământ, adică individual în nimic.

Remarc  însă,  cu sobrietatea impusă de domeniu,  că suntem și un popor de analiști economici. Ca și în cazul precedent, foarte mulți  români, indiferent de câți dinți (lipsă) dau la vedere,  știu cum ar trebui să meargă economia națională  de parcă ar fi naționala de fotbal…,  cum ar trebui reglat cursul valutar (dragostea pentru euroi fiind incontestabilă…) și, mai ales, cum ar trebui întocmit bugetul național anual, adică răspunzând servil tuturor celor care cer(șesc). Aici intervine însă ceva din gena romană, astfel că,  fiind noi de origine de la Rîm, nu e nimic nou sub soare, iar acest lucru îl relevă Cornelius Tacitus, creatorul adevăratei politologii: „senatul își va atrage ura cetățenilor, fie că își va arăta dărnicia, fie că va refuza… este nepotrivit să se ridice cineva și, invocând numărul copiilor și vârsta lor,  să  pună la grea încercare simțul de măsură al senatului, să spargă, ca să zic așa, ușile vistieriei statului, pe care, dacă o vom goli cu prea multă îngăduință, va trebui s-o umplem prin fărădelegi. Astfel, toți vor aștepta, fără grijă, ajutor de la alții… hărnicia va pieri cu totul, lenevia se va întinde.” (Anale). Un moment relevant pentru ce înseamnă trăncăneala specializată  specifică  așa zisei societăți civile, a fost cel în care un analist de care nu mai aveai loc pe ecranul tv, a fost numit ministru în domeniul pe care-l verbaliza aproape seară de seară; în scurt timp și-a dat demisia. Fără comentarii. Alții eiusdem farinae, la cultură, externe și alte domenii dorite cu nesăbuință; căci, parafrazând povestea, dacă nu-și doreau, nu ajungeau.

Tocmai în sensul observației tacitiene dincolo de timp,  reamintesc  că unii demonstranți dâmbovițeni declarau  în fața omniprezentelor microfoane, fără jenă sau grijă, că și-au luat concediu pentru a demonstra.  Ca universitar  am auzit și declarațiile unor studenți mândri că au manifestat, chiar dacă astfel au picat vreo trei examene; și ajungem astfel la neamul de manifestanți despre care am mai scris însă, astfel că intrăm mai curând în addendum.

Cu riscul – nul până la urmă – de a fi înțeles ca un adversar, consider în continuare că marile și micile crize ale unei democrații adevărate nu se rezolvă în stradă prin spectacole de sunet (răcnit și amplificat) și lumină (celularizată), amintind de grandioasele manifestări cu aceleași mijloace (sunet și lumină adică) din perioada Daciadei și a Cântării României.

Chiar dacă e considerată o formă a democrației, manifestația trebuie să aibă limite pentru a nu deveni „bătătoare la ochi”, nu doar etimologic, după cum explicam termenul, cu altă ocazie. Din păcate, la noi manifestațiile tind să înlocuiască tot mai evident mecanismele democratice; e drept, cum spune tot Tacitus, că „oamenii de frunte din stat, ca să-și apere locul de vază, fac propuneri care, prin josnicia lor, depășesc orice măsură” (ibidem),  dar nu e permis ca treburile să se rezolve sub presiunea străzii, adică haosul … programatic, deci dubios; dacă totuși altfel nu se poate, să desființăm sistemul electoral, după cum sugeram odinioară scriind despre inutilitatea votului la români; căci nimic nu e întâmplător. Cu aceeași facebookată procedură, de curând și aproape surprinzător a fost reluat circul Roș-Montan.

Interesul tuturor față de fosta exploatare auriferă romană probează în primul rând faptul că  hulpava Romă nu a secătuit nicidecum bogățiile Daciei strămoșești; dimpotrivă, ne-a arătat unde e de căutat. Și-apoi, din discuțiile pe care le-am avut deja cu ani în urmă cu un grup de arheologi ardeleni implicați profesional, am aflat că huliții investitori au sponsorizat  studiul de arheologie romană cu sume pe care Statul nostru nici nu visa și nici nu intenționa să le ofere vreodată.  Ceea ce înseamnă interese absconse  în primul rând din partea celor care temporizează  totul ad kalendas Graecas. Studiind atent fenomenul la primele manifestări de tip… manifestant,  în Piața Unirii din Timișoara, am constatat  mai întâi că „locatarii” ecologiști ai corturilor instalate pe gazonul proaspăt (total insensibili la „NU călcați iarba”), dormeau noaptea la hotel sau acasă (doar câțiva  erau din oraș); unele manifestante  simulau alăptarea naturală în fața cortului, ceea ce înseamnă că fie nu aveau lapte, fie copiii erau ai altora; una dintre ele ținea la sân o păpușă de dimensiuni apreciabile, tip Arădeanca; pe unele pancarte se observau greșeli grosolane de scriere, ceea ce ar fi fost aspectul cel mai nevinovat; paza jandarmeriei era  complet inutilă deoarece nimeni nu le mai acorda nici o atenție de la o vreme, iar demararea șantierului de renovare a pieței, i-a făcut să-și mute șatra protestatară. Constatăm deci că recenta (re)instalare a corturilor , face parte din deja cutumiarul circ; absolut firesc în măsura în care orice stagiune a unui circ ambulant începe cu înălțarea  cortului.

Legat de  manifestațiile mai recente, repet: e absolut inadmisibil ca un guvern, abject chiar sau altfel,  să fie înlocuit la presiunea străzii, sau a pieței.  E drept că – tot din Tacitus – „timpurile sunt atât de molipsite, atât de murdărite”, dar,  până la urmă, sunt pretins democratice și e bine să rămână așa.

În privința invocatei puteri stăpânitoare a legii și de unii și de alții, mai puțin de cei care nu știu pentru ce protestează,  iată ce se poate întâmpla, precum cu două milenii în urmă: „De data aceasta jugul legilor a fost și mai greu; legilor li se dădură păzitori, iar aceștia erau ademeniți de răsplata făgăduită de legea Papia Poppaea. Scopul era ca ori de câte ori nu se afla nimeni care să se bucure de privilegiile date părinților, poporul, ca părinte al tuturor, să intre în posesia bunurilor rămase fără moștenitori. Însă acești paznici ai legilor mergeau mai departe decât legile însele; orice cetățean devenise prada denunțurilor, mulți ajunseseră la sapă de lemn”. (ibidem).

Iată deci foarte în mare care ar fi portretul nostru (post)renascentist generat de atâția doctori în de toate și câteva pe deasupra; dar cu spirit analitic ceva mai profund, putem constata, iar specialiștii noștri la mese rotunde o pot dovedi, că suntem mai vechi întru spirit decât Renașterea; de vreme ce unii dintre înaintașii noștri încercau să acrediteze ideea (dacă poate fi numită idee) că fuga în Egipt a avut loc undeva pe valea Argeșului (sigur nu în Transilvania sau Banat), că fugarii aveau veșminte strămoșești, în nici un caz veterotestamentare, evreiești adică, de ce nu am fi doctori … apostolici, sau chiar patriarhali? S-ar afla mulți susținători, că nu se știe ce pică… dacă nu curge.

Un comentariu

  1. Ioan Talpos says:

    Bravo! Bravo! Bravo!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *