O istorie apreciată a Basarabiei

Reeditarea volumului semnat de Ion Nistor, intitulat Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare (Editura Humanitas, 2017) în preajma sărbătoririi Centenarului are, desigur, o semnificație cu totul aparte. În primul rând, trebuie menționat faptul că este prima sinteză istoriografică referitoare la Basarabia, iar publicarea ei –  inițial în 1923 la Editura Glasul Bucovinei din Cernăuți – a reprezentat un succes încă de la prima apariție. Urmată de multe alte ediții – în perioada comunistă lucrarea a fost inclusă în indexul cenzurii de către autorități – a cunoscut un succes considerabil, culminând cu cele 30 000 de exemplare publicate în anul 1991 de către Editura Cartea Moldovenească din Chișinău. Succesul volumului –  dincolo de faptul că este o argumentată lucrare de popularizare – s-a pliat în primul rând pe o curiozitate a publicului basarabean pentru acele părți alte trecutului istoric mai puțin cunoscute. Nu în ultimul rând, același succes este tributar în bună măsură și  limbajului liber și direct în care Ion Nistor își formulează și argumentează tezele, stil împrumutat din maniera în care și-a conceput cursurile pe care le-a susținut în fața publicului basarabean, începând cu 1918.

Ion Nistor, istoric, bucovinean la origine, om politic și una dintre marile personalități ale Marii Uniri, a fost unul dintre militanții  pentru drepturile culturale  și naționale ale românilor bucovineni și basarabeni și nu mai puțin unul dintre „ctitorii României întregite” (p.IX, din Introducerea volumului semnată de Virgil Pâslariuc). Preocupările sale au rămas strâns legate de marile provocări ale epocii. Meritele lui în domeniul academic, lupta pentru drepturile românilor precum și aplecarea asupra cauzei naționale în contextul căreia a încercat să ofere argumente în dezbaterile istorice și politice ale timpului său,  n-au trecut neobservate în țară.

Ion Nistor: „Ferice de noi, câți ne-am învrednicit de a fi martori oculari la această mare și înălțătoare serbare națională – Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă”

Volumul Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare – documentat cu meticulozitate în Arhiva din Chișinău – este structurat în două părți și pune în discuție cele mai importante evenimente din istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri și până la „unirea Basarabiei cu Patria-Mamă”. Prima parte prezintă istoria teritoriului dintre Prut și Nistru în contextul general al neamului românesc. Trece de la antichitate, la etnogeneză, atrage atenția asupra Chiliei și Cetății Albe  în capitolul dedicat formării statelor medievale românești și nu în ultimul rând pune un accent deosebit pe regiune în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Împrejurările în care s-au așezat tătarii, invaziile căzăcești, poloneze sau invaziile ruso-turcești reprezintă subiectul următoarelor subcapitole. Partea a doua a lucrării, cea dedicată ocupației țariste, numită „De la răpire până la dezrobire” este prima sinteză care înglobează istoria Basarabiei în cea general românească. Războiul ruso-turc și Tratatul de Pace de la București din 1812 sunt interpretate nu în cheia unei „eliberări”, așa cum era obișnuit publicul basarabean, ci ca o anexare a vechii Moldave. Cu argumente riguros documentate, istoricul demonstrează că românii au constituit majoritatea populației acestei provincii pe întreaga durată a secolului al XIX-lea, cu toată politica de colonizare  cu elemente alogene promovată de administrația țaristă în această perioadă.

În mod special supun atenției capitolul al VIII-lea și ultim al volumului, intitulat „Revoluția rusească și Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă” în care nota distinctivă este reprezentată de deșteptarea conștiinței naționale românești în rândurile populației din Basarabia. După Revoluția din februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au urmat congrese – ale clerului (care cerea în fruntea bisericii basarabene un mitropolit român precum și autonomie politică), ale învățătorilor (care doresc românizarea învățământului și alfabet cu litere latine) și ale soldaților (care militau pentru elaborarea unui proiect de autonomie națională și teritorială pentru Basarabia) – toate dorind în mod expres schimbări esențiale în organizarea Basarabiei. Tot în cursul aceluiași an s-a pus baza Partidului Național Moldovenesc, iar Vasile Stroescu a fost proclamat președinte al acestuia. Punctul principal din programul noului partid – din care mai făceau parte personalități ca: Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa și Onisifor Ghibu – era dobândirea autonomiei politice, administrative, bisericești, școlare și economice pentru Basarabia românească.

În luna noiembrie 1917 s-a constituit – din reprezentanții legitimi ai tuturor naționalităților și confesiunilor –  Sfatul Țării, o adunare al cărei președinte a fost ales tânărul deputat basarabean Ion Inculeț. În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești a determinat Sfatul Țării să ceară ajutor la 13 ianuarie 1918 armatei române în Basarabia pentru a pune capăt jafului. În ziua de 13 ianuarie Divizia XI română, sub comanda generalului Broșteanu, a intrat în Chișinău fiind primită de populație cu un entuziasm indescriptibil. „Plângea lumea de bucurie la privirea ostașului român care (…)își făcea intrarea triumfală în capitala Basarabiei, care nu mai văzuse fâlfâind steagurile românești din zilele lui Vasile Vodă Lupul.” (p.305) Bucurându-se de această protecție, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a declarat independența țării, iar la începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru, Alexandru Marghiloman pentru că „Toți bunii patrioți români din Basarabia erau încredințați că singura soluție a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta decât unirea ei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruși cu o sută de ani în urmă. Gândul acesta, nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat, ca ceva moștenit din tată în fiu, fără ca el să-și fi putut da seama (…). Se trezi în sufletul moldovenilor  dintre Prut și Nistru, și, îndeosebi ale conducătorilor lor, ideea solidarității naționale și dorul de a se reîntoarce la sânul patriei-mame, de la care moșii și strămoșii lor fuseseră răpiți de vulturul Uralului.” (pp.306-307)

Dorința aceasta s-a dovedit a fi a întregii țări, astfel că la data de 27 martie/9 aprilie 1918, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat Unirea cu România: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) (…) ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam (…) de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România.” (p.307) .– eveniment despre care autorul – el însuși de față –  spune că va rămâne „încrestat cu litere de aur în letopisețele neamului românesc.”

Pierderea celor două provincii (Bucovina și Basarabia) de care era atât de atașat, ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist au fost pentru Nistor perioade de grele încercări. Memoriile sale din închisoarea de la Sighet stau mărturie în acest sens. Rămâne însă de la acest remarcabil om, reprezentant al generației care a făcut Unirea,  și una dintre cele mai echilibrate volume referitoare la o istorie a Basarabiei. Avem, așdar, o lucrare de istorie bine structurată, fără complicații stilistice inutile, mergând direct la subiect printr-un limbaj ușor arhaizant și atent.