Karl Marx la bicentenar. Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!

O dată cu victoria lui Mao în războiul civil din China, marxismul unit cu leninismul este religia politică a cărei flamură flutură peste o jumătate de omenire. Imperiul pe care îl administrează comunismul este, în acest moment de “război rece”, unul în plină expasiune. Cuvântul lui Marx este încărcat de puterea ziditoare. În numele lui Marx, în numele lui Lenin, în numele lui Stalin democraţiile populare lucrează, harnice, spre a pregăti trecerea la cea mai dreaptă dintre lumile posibile. Confruntarea cu capitalismul justifică extinderea puteriii absolute şi terifiante de care dispun tiraniile modelate după tipar sovietic.

În toate colţurile în care ajunge comunismul, Marx este venerat, alături de Engels. Paginile sale sunt traduse în limbile vernaculare, asemeni unei biblii dialectice, institute ale gândirii unice se constituie spre a distila înţelepciunea din tezele sale, poliţiile secrete intervin spre a lichida pe duşmanii care subminează autoritatea poporului muncitor. În Est, marxismul este mumificat şi plasat la temelia unui edificiu al terorii. Este reţeta pe care o aplică, în Orient, Mao ori khmerii roşii.
Dincolo de diferenţe, comunismul se reclamă, în mod invariabil, de la Marx. Ostilitatea cu care întâmpină social- democraţia, agresivitatea cu care denunţă “revizionismul” din Occident, ferocitatea cu care întemniţează pe socialiştii ce nu aderă la dogmă, toate acestea sunt reflexele marxism-leninismului cu a sa credinţa nestrămutată în viitor. Opoziţia dintre ordinea de cazarmă ideologică din lagărul socialist şi reinventarea democraţiei din Europa occidentală ilustrează divorţul tragic care defineşte continentul , vreme de jumătate de secol.

Europa şi captivitatea dialectică

În Europa de est, încadrată în domeniul colonial sovietic, marxism- leninismul echivalează cu întemeierea de clone ale URSS. Modernizarea malformată, spre a cita memorabila sintagmă a lui Martin Malia, este trunchiul comun din care se desprind experienţele naţionale. Stalinismul imprimă, în codul genetic al protectoratelor ruse, formula centralizării totalitare, în plan intelectual, economic şi politic. Decorurile sunt identice, entuziasmul este identic, ceea ce se variază este numele Stalinilor locali care domnesc peste naţiunile lor castrate. Debutul de “război rece”,cu ale sale campanii de industrializare, este contemporan cu iniţierea proiectului european, o dată cu Planul Marshall. De o parte a liniei de demarcaţie se află leviathanul care macină destine şi popoare. De cealaltă parte, se află Europa de vest care lasă în urma ei traumele istorice, călăuzită de instinctul demnităţii umane şi parte din comunitatea ce o uneşte cu Statele Unite. Două imagini, două opţiuni, două traiectorii. Marxism –leninismul este numele definind elementele de realitate cotidiană din Estul colonizat: sărăcie, teroare, delaţiune, îndoctrinare, suspiciune, crimă de stat, zâmbete desenate mincinos pe pancarte, lupta pentru pace şi prietenie între popoare, cântece, optimism, copilărie, moarte.

Efectul pe care era stalinistă îl are asupra Europei centrale şi răsăritene este unul devastator: amestecul de subdezvoltare endemică şi de involuţie intelectuală marchează identitatea unei jumătăţi de continent. Cortina de fier nu este o metaforă, iar “războiul rece” nu este o scornire “ reacţionară”. Efortul Stalinilor autohtoni este acela de a făuri, prin propagandă, planificare şi brutalitate, o altă umanitate, dominată de vocaţia de ketman a duplicităţii. Recitită astăzi, “ Gândirea captivă “ a lui Milosz este documentul în care luciditatea anti-totalitară consemnează această inginerie infernală a cosmogoniei comuniste.Marxism-leninismul sufocă, arde, extermină. Unicitatea partidului este unicitatea ideologiei.

Tiparul stalinist instituit acum durează, în pofida destalinizării, până la finele lui 1989. Modelul marxist-leninist este unul ideocratic, căci infailibilitatea materialismului dialectic justifică tirania partidelor comuniste. Modelul marxist-leninist este opus, în mod fatal şi legic, oricărei tentative de relaxare în direcţie pluralistă. Bază a religiei politice, el rezistă eforturilor de interogare critică. Chiar şi în clipele în care renunţă la teroarea de stat, regimurile marxist-leniniste din Europa captivă nu abandonează axioma rolului conducător al Partidului. În momentul în care o fac, ele încetează să mai fie regimuri comuniste.

Revoluţia din Ungaria, ridicarea Zidului berlinului şi “primăvara pragheză” ilustrează imposibilitatea împăcării dintre marxism- leninism şi ordinea societăţii libere. La 1956 şi la 1968, ideologia legitimează crima, sclavia, tăgăduirea demnităţii umane. Cei care, intelectuali sau politicieni, trec Rubiconul, căutând alternativa la sistemul sovietic ,nu mai aparţin canonului marxist-leninist.Marxismul revizionist nu mai este marxism-leninist: el nu mai poate servi ca reflecţie aservită tiraniei. Destinele tragic al lui Imre Nagy se cere citit sub semnul acestei îndepărtări de marxism- leninism. În Ungaria sau în Cehoslovacia, intervenţia sovietică este expresia nu doar a imperialismului rus, dar şi a credinţei în Ideea pe care o apără umbrele lui Marx şi Lenin. Captivitatea naţiunilor din Est este o captivitatea ideologică.

Iar apariţia mişcării din Polonia este clipa în care întreaga mistificare ideocratică este dezvăluită. Republica Populară nu este un stat al muncitorilor, ci o dictatură ce recurge la arme spre a apăra monopolul totalitar. “Solidaritatea” reafirmă exact credinţa în demnitatea umană pe care marxismul din lagărul socialist o negase, dialectic. Sindicatul liber contrazice, fatal, minciuna comunistă. Partidul unic şi aparatul de represiune se află faţă în faţă cu societatea care îşi reclamă autonomia. Marxism- leninismul este atacat de cei în numele cărora partidul pretindea a vorbi.
În Occident, acolo unde marxizanţii nu au încetat să apere utopia, muncitorii şi intelectualii din Solidaritatea nu au fost nemuriţi în postere sau evocaţi în concerte gigantice, precum Nelson Mandela. Singurătatea lor a fost atroce, denunţaţi fiind ca unelte ale “ reacţiuni” de pontifii progresişti şi de sicofanţii lor . Vitalitatea marxism- lenininsmului era, pentru complicii din Vest ai lagărului socialist, vitalitatea speranţei inseşi.

Pentru Europa sovietizată, marxism –leninismul a însemnat teologia seculară legitimând regimurile ilegitime care au uzurpat suveranitatea naţiunilor,construind edificiile ciclopice ale subdezvoltării dialectice. Nostalgicilor stângii radicale, evul democraţiilor populare europene le apare ca un Eden al egalităţii. Obscenă intelectual şi moral, privirea lor ocoleşte sărăcia, suferinţa, crima, cu dezinvoltură cinică. Crimele devin eşafodajul noilor utopii.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Extraordinara continuare a explicării nocivității absolute a marxismului ! Paralela dintre reticența abordării „Solidarității” de către lumea liberă (de responsabilități morale- targurile de sclavi, cel din Crimeea robilor hanilor,cel din piața persană, fără muzica lui Ketelbey si cel din prea creștină insulă, fără a fi impresionați negustorii de sclavi de picturile lui Caravaggio, stau mărturie), si exaltarea adulatoare in privința marxistului sud african este perfectă. Decolonizarea prin recolonizarea marxistoida, ar merita, multe pagini. Multe, dar scrise obligatoriu cu talentul dumneavoastră literar unic, egalat doar de erudiție. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *