Interviu Catherine Durandin – Despre România mea comunistă

De vorbă cu Catherine Durandin pe marginea noii ei cărți  România mea comunistă, în curs de apariție la Editura Vremea, din București.

Mai avem ceva de aflat despre regimul comunist? Unii dintre  noi, și suntem destui, care am petrecut  o perioadă considerabilă de timp citind, traducând, scotocind arhive, scriind, întrebându-ne, putem avea impresia că gata, l-am epuizat.

De fapt, știm că nu l-am epuizat, ci că el ne-a epuizat pe noi.  Care pur și simplu am obosit.  Am obosit vânând comunismul ca pe o  fantomă, ca să-l citez pe părintele lui,  o fantomă care ne scapă, ne tragem sufletul și o luăm de la capăt.

Ce ne scapă întotdeauna din comunism?  Spatele  tabloului, dar și distanța față de el. Și mai ales privirea dinafară asupra noastră și asupra personajelor  lui, mai mult sau mai puțin importante.  În cazul acestei cărți, o privire atentă, avizată, malițioasă uneori, lipsită de  complezență mai întotdeauna,  neașteptată  mai mereu.

Descoperim că personajele României „sale” comuniste, pe care autoarea le însoțește, sau le întâlnește în mod repetat,  pe parcursul unei jumătăți de secol, sunt exact așa sau altfel decât le intuiam  ori le știam, că au evoluat,  ori s-au schimbat la față,  previzibil sau imprevizibil,  la fel cum s-a schimbat întreg peisajul, cu școli și străzi, instituții care fondează și formează, iar România actuală ne apare până la urmă altfel  decât o vedeam, ceea ce este, la urma urmei scopul subînțeles al oricărei noi cărți.

 

– Doina Jela

DJ:  Mulți analiști spun că postcomunismul românesc și  cel estic sunt mult mai greu de analizat decât  comunismul?  Vi se pare adevărat?  În ce constă dificultatea? Cum se explică ea?

C.D.  Da, problema postcomunismului este foarte dificilă. În anii 1990 o simplicitate caricaturală s-a impus. Împotriva ideologiei comuniste și a  practicii ei  sovietice și naționale,  s-a  impus  democrația și economia de piață.  O nouă limbă de  lemn  reducționistă. Pe de altă parte, cum să interpretezi o fază de deconstrucție/refondare, din moment ce pretutindeni în Europa,Centrală și de Est (cu excepția  fostei Republici Democrate Germane) elitele conducătoare și moștenitorii acestora, au rămas la conducere. A se vedea în România,  succesiunea Iliescu, Năstase, Ponta, de exemplu.  Cum să analizezi  adeziunea foștilor  privilegiați ai sistemului comunist la noile moduri de gândire, la  noile practici economice și sociale?

Tocmai. Dvs. înșivă propuneți vreo grilă pentru descifrarea acestei epoci atât de confuze?

C.D. Eu nu am o grilă fixă de interpretare, sunt istorică și  eu interoghez epocile care trec: noile obiective ale ex-comuniștilor,  mutațiile – prin călătoriile, contactele,  formația  descendenților lor – felul în care ei regăsesc elemente de  credință și de limbaj dintre cele două războaie. Ceea ce mă surprinde azi în cazul  grupurilor sociale  ale căror familii au trăit militantismul,  riscul, energia,  este pragmatismul lor oportunist și lipsit de imaginație. Lumina nu  vine de la fostele cercuri conducătoare din  Est… În ciuda a ceea ce Gorbaciov și  gorbacioviștii au vrut să crezut.

În noua dumneavoastră carte despre România, pe care o cunoașteți bine, faceți multe referiri la evoluția, nu numai în comunism a unor personaje / personalități, ci și pe durata deceniilor postcomuniste. Furnizați și destule informații legate de conivențele, contactele, backgroundul și  trecutul lor. Mă gândesc desigur la oameni din categoria Larry Watts, Talpeș,  Kurt Treptow, Mușat, Ardeleanu. Multe lucruri se știau mai mult sau mai puțin.  Aveți vreo explicație pentru  succesul posdecembrist  al discursului lor?

Acei ani au fost ani grei, tulburi, periculoși. Amintiți-vă de tensiunile cu minoritatea maghiară și contextul războaielor din Iugoslavia care începeau…

Atunci, la începutul anilor 90  mi-am cunoscut noii prieteni: Zoe Petre, Andrei Pippidi și Florin Țurcanu, Stelian Tănase, prietenii de la revista 22, Gabriela Adameșteanu, această minunată observatoare și povestitoare,  și alții,  la care am ținut mult și care m-au primit cu generozitate.  Au fost momente magice și neliniștitoare. Nu am nostalgii față de acea perioadă, dar sunt imagini care mi-au rămas adânc întipărite  în memorie, momente puternice care mi-au marcat existența, din acei  ani 90, când dominante erau pasiunile. În acea epocă orice se putea întâmpla, în bine și în rău!

Pe de o parte, a existat atunci o aspirație puternică și autentică  de schimbare, vizibilă în manifestațiile, cântecele din Piața Universității.  Ce fericire! Pe de altă parte  felul în care „tovarășii”  s-au cramponat de putere, recurgând chiar la violență: mă gândesc la mineriade.  Acest recurs la violență  care s-a prelungit până în 1999, cu tentativa de descindere a minerilor la București.  Atmosfera aceasta scoate în față  extremismul  de la România Mare,  în descendența unui naționalism ex-comunist fanatic. Este totodată  epoca discursurilor antisemite, momentul publicării  textelor pro-antonesciene. Presiunea SUA va pune capăt acestei întoarceri a lui Antonescu, grație lui Larry Watts, chiar înainte de 1989.  Voința Bucureștiului de a intra în NATO  a dat Washingtonului mijloace de presiune. Cât despre Kurt Treptow, urmărit pentru o afacere de moravuri, la Iași, a fost judecat, condamnat , apoi a plecat , presupun că în SUA.  Marele rabin era îngrijorat  în 1992  în legătură cu rolul lui Larry Watts!

Ar mai fi evoluția surprinzătoare și a unor personaje/personalități pe care le-ați susținut cu convingere. Ce spuneți despre poziționarea de după mandat, a președintelui Emil Constantinescu, de exemplu ?

Am regretat mult, ca atâția alții, decizia lui Constantinescu de a nu se mai prezenta pentru un al doilea mandat, în 2000. Era amenințat?  Din cauza alinierii lui alături de occidentali, în timpul   intervenției NATO împotriva sârbilor,  în 1999?  Mă întreb. Fiindcă  mineriada eșuată din 1999 avea aerul unei tentative de lovitură de stat.  Am regretat  și slaba lui vizibilitate ulterioară.

DJ Vorbiți la un moment dat despre  posibilitatea de a scandaliza cititorul propunând imaginea României ca o „colonie franceză”, citându-l în sprijinul afirmației dvs. pe generalul Berthelot.  Eu  personal găsesc că e o perspectivă care  clarifică multe. Cât de departe ați duce  similitudinea, să zicem, dintre  o colonie-colonie, franceză, și România?

Atenție, atenție!!!!  Niciodată pe durata colonială a celei de-a Treia Republici, francezii n-au văzut în România  „o colonie” în sensul propriu, al controlului politic etc. …

Berthelot  vorbește într-un mod direct în termeni de eficiență : influență și economie. Marele proiect  era acela de a lua locul  intereselor germane în domeniul bancar  și asupra petrolului și de a  bloca drumul intereselor concurențiale ale Marii Britanii. Epoca aceasta, – Imperiul lui Napoleon al III-lea și apoi A treia Republică –  este animată de voința de putere economică și culturală.  Statul Major Francez și  Clemenceau visau în 1919 la o Românie  cordon sanitar împotriva URSS  și deschisă către interesele  franceze, cu prioritate. Berthelot  lovește  puternic cu acest  cuvânt „colonie” iar la Quai d’Orsay, toată lumea înțelege: zonă de  interes  prioritar!

DJ. Sigur, dar chiar și punând între paranteze suprainterpretarea ideii lui Berthelot și… inactualitatea ei, între România și Franța este o relație foarte dezechilibrată: românii vorbesc  dintotdeauna despre Franța ca despre  „sora mai mare”, fracofilia și francofonia noastră, cel puțin până-n urmă cu câteva decenii,  sunt intr-un contrast total cu imaginea îngrozitor de proastă pe care România o are acolo. Am dreptate?

CD Nu sunt deloc sigură că România de azi ar fi  fracofilă, ea e mai curând pro-americană. … În Franța, dacă facem abstracție de  elitele intelectuale ale secolulului al XIX-lea și dintre cele două războaie, România este puțin cunoscută. Ea redevine un centru de interes o dată cu vizita lui De Gaulle în mai 68,  apoi, în 1988- 1989, odată cu mobilizarea împotriva  lui Ceaușescu  și cu zilele „revoluționare”.  Da, există o latură negativă a imaginii României în Franța azi; minciunile legate de pseudo-revoluția  din 1989, în ciuda existenței unor revoluționari autentici, au șocat foarte repede; dezvăluirea la începutul anilor 1990 a situației orfelinatelor  a scandalizat; viața politică, oamenii politici români nu au nicio vizibilitate. În fine, prezența cerșetorilor romi  în orașe și în special la Paris a exasperat și a șocat: femeile sau cuplurile care se vaită și cerșesc indispun puternic.  Dimpotrivă, cinematografia românească  este  foarte urmărită și apreciată. Are un succes justificat!!!

Cartea dvs., despre care sunt convinsă că va fi primită cu mult interes, nu e nici ea tandră cu România. Spuneți de altfel, că v-ați simțit „străină”  și cumva „neînțeleasă” o bună parte din timpul petrecut aici. Identificarea Franței cu un spațiu în care toată lumea este fericită pare să fie ceva care v-a deranjat...

Cred că am exprimat legături foarte puternice cu România „mea”. În primul rând nu m-am putut niciodată desprinde de această țară, de cultura ei, n-am putut rămâne niciodată indiferentă la istoria ei, la actualitatea ei.Atunci când, între anii 1980 și 1990,  nu am mers în România  din rațiuni de securitate, a mea  și a prietenilor mei,  m-am dus în Statele Unite, pe lângă profesorul Keits Hitchins, pentru  a-mi continua cercetările. La Urbana/ Champaign  am citit  colecția completă a  revistei Gîndirea.

Am  scris despre Franța, am nevoie să-mi înțeleg țara, am scris despre Statele Unite care m-au pasionat, și am revenit în România, în 1990. Tandrețe față de o țară, sau de un popor?  Nu înțeleg, este simplist. Am avut și am în România  prieteni care-mi sunt  foarte-foarte dragi, de ani mulți.  Când vin la București, unii dintre ei, dispăruți azi, îmi lipsesc  cumplit. Atașament față de cultură, da. Atașament pentru Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu și azi Mircea Cărtărescu,da. Ultimele cursuri  pe care le-am ținut la institutul meu  au constat în lectura comentată a textului Ochiul căprui al dragostei noastre.

Revenind la persoane și personalități, portretul pe care îl faceți lui Mihnea Berindei, anticipez că va suprinde și chiar șoca pe mulți oameni „de bine”, ca să mă exprim astfel. Ținând cont că o parte din neîncrederea dvs. pare să-și aibă sursa în documentele din dosarele fostei Securități, care pot fi măsluite, mai ales când e vorba de un adversar de lungă durată al regimului comunist, anticipez că discuția va fi și mai aprinsă.  Puteți comenta, puteți spune mai multe decât ați spus deja în carte?

CD.Dacă am vorbit despre   Mihnea Berindei, am făcut-o dintr-un motiv foarte simplu.  Nu vreau să  șochez, dar n-am să intru într-o dezbatere care implică serviciile de informații franceze.

Mihnea m-a contactat în primăvara anului  1977  invitându-mă să mă alătur  mișcării de susținere a lui Paul Goma, ceea ce am făcut imediat. Mi-am pus la dispoziție adresa personală, devenită cutie poștală a mișcării pentru început.  Aveam deci o încredere  totală, am fost foarte apropiați pe parcursul anilor Goma.

Ne-am îndepărtat după 1989.  Mihnea, foarte prins în activitățile lui militante, eu foarte absorbită de activitatea mea în departamentul de studii internaționale  la INALCO, și de noul meu statut de consultantă la Ministerul Apărării francez.  O  îndepărtare fără niciun alt motiv decât timpul care trece. Poate și fiindcă,  la începutul anilor 1990 eram mai apropiată de Emil Constantinescu și de Zoe Petre decât  de Nicolae Manolescu, susținut de Mihnea. Am fost surprinsă mult mai  târziu,  de angajamentul lui Mihnea pe lângă Adrian Nastase. Surprinsă și atât  tot. Deja nu mai țineam legătura.

Dimpotrivă, am fost șocată atunci când am fost alertată – în scopul de a fi protejată – de serviciile noastre de informații franceze. A fost o întâlnire, la o cafea, apoi la un prânz în oraș, pentru a  confirma  dezvăluirea statului lui  Mihnea,  trimis în Franța  de Securitatea românească,  pentru a „penetra”  grupurile  militanților  pentru drepturile omului. În timp ce-mi scriam memoriile,  am cerut o întrevedere  la Serviciile  noastre, iar informația mi-a fost confirmată pentru a treia oară. Vă puteți da seama că  informația asta m-a  tulburat profund.  Veți admite  că n-o să dau numele sursei mele principale din Serviciile de informații franceze.

Mai aveți proiecte legate de România?

Da, bineînțeles că mai am proiecte legate de România: un proiect major. În cadrul Centrului de cercetări de la Institutul meu, am propus un proiect pe trei ani, în care să realizez un volum masiv de amintiri despre copilăria comunistă. Indiferent de vârstele interlocutorilor, proveniența lor regională, mediul social.

Mi-aș dori un periplu îndelungat  în aceste amintiri din copilărie. Studiul include memorii din Moldova.  E un fel de album, luptă împotriva uitării.  Vom introduce în el elemente din cărți de memorii deja publicate. Am deja contribuții și narațiuni pasionante, semnate de: Andreia Roman, Despina Tomescu, Angela Demian. Conferențiarele Cécile Folschweiller și Irina Gridan mă susțin în acest proiect.

Și aș vrea să-mi promovez  cartea  publicată la l’Harmattan,  Le vieil homme, Staline et la soprano, realizând traducerea în română. Este un roman  inspirat îndeaproape de câteva figuri ale societății românești actuale.

Știți,  m-am gândit  mult la  comentariul dumneavoastră  despre lipsa mea de tandrețe  pentru România.  Problema asta mă frământă de atât de mult timp…

Mi-am spus deci, că în cele din urmă eu  am ajuns  din întâmplare în România anilor mei șaizeci și nu am mai plecat de-acolo nici în ziua de azi. România: obiect de studiu,  obiect de revoltă împotriva acestui provincialism național-comunist, prilej de bucurie și de întâlniri majore care  se împotrivesc uitării. Obiect de studiii geopolitice etc. Obiect al despărțirilor definitive de azi, care sunt foarte  dureroase, foarte  apăsătoare. Și-atunci ce să fac? Cartea pe care editoarea mea, Silvia Colfescu, mi-o publică, mă răvășește, mă perturbă. Silvia mi-a permis să public un magnific album  de memorii. Lectura ei și traducerea dumneavoastră sunt o etapă profund emoțională. Dar cred că nici dumneavoastră  nici ea nu înțelegeți  magia, vreau să spun amprenta aceasta pe care România a lăsat-o în mine. România mea.  Ea a început în anii  șaizeci și m-a legat de ea, pe viață.

Dacă-mi permiteți un amendament final: cartea dumneavostră este o confesiune și este riscul oricărui demers care ne angajează profund emoțional și cu tot adevărul care se află în noi de a fi greșit, sau deloc înțeles. În cazul unei lucrări atât de utile, tandreții  eu îi prefer sinceritatea. De aceea vă mulțumesc pentru cartea dvs., pentru privilegiul de a o traduce, ca și pentru acest interviu.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *