În căutarea Persefonei: Scrisori către Monica (2)

Volumul al doilea din seria Scrisorilor către Monica: 1951-1958 continuă firul epistolar început de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu în septembrie 1947, după plecarea fiicei sale la Paris. Pe măsură ce controlul corespondenței se înăsprește, cărțile poștale iau tot mai mult locul scrisorilor ample de odinioară. În pofida propriilor convingeri, mama adoptă acest tip concis de scriitură care răstoarnă toate convențiile genului epistolar. Totuși, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și fiica sa rămân fidele acelui stil aparte, numai al lor, cu furișări pe zeci de pagini răsfirate până în inima întâmplărilor, cu relatări fruste și palpitante, cu zâmbete și ocheade aruncate complice prin cuvinte numai de ele știute. Un stil fin, elegant, cu limpezimi interioare decupate din starea de suflet a unor veacuri pierdute. Fără îndoială, scrisul amândurora se rafinează în timp, fiecare comunică sub temeinicul semn al esteticului, de la exigențele căruia nu se vor abate niciodată. Odată cu trecerea anilor, textele mamei devin un bocet ritualic, un cri de souffrance aruncat la marginea nevăzută a continentului. Scrisorile fiicei ne sunt accesibile, uneori, grație notelor de subsol și putem intui de ce ea devine o prezență difuză, partea cea mai însemnată a sufletului mamei.

Printre rânduri se strecoară umbra celeilalte Monica, o necunoscută, reminiscența devenirii sub modulările atmosferei pariziene, în ciuda deselor fotografii ce nu reușesc să-i mascheze tristețea și îngrijorarea. Un crochiu încremenit, o efigie a tinereții se hipertrofiază ocupând la nesfârșit inima și privirea interioară a mamei îndurerate: imaginea Monicăi pe scara vagonului cu cei doi trandafiri în mână. Iubirea și singurătatea explorează profunzimi nebănuite, într-o intimitate de care se bucură împreună odată cu lectura mesajelor. Nu doar gândurile se amestecă, ci și sufletele, umbre vaporoase, își șoptesc, își fac prelungi vizite prin intermediul scrisorilor, se instalează una în casa celeilalte, gustă voluptatea conversației purtate după regulile precise ale unei străvechi arte a cuvântului benedictin, uitate în degringolada de vorbe goale ale prezentului. Monica admiră harul evocator al mamei și o încurajează să-i dezvăluie toate detaliile lumii pierdute. Povestea Ursitoarelor, de pildă, din care nu putea lipsi o malițioasă Melusina, are farmecul unei fine broderii în proză. Mama compune scrisori chiar și atunci când nu recurge la instrumentele convenționale ale scrisului. Le compune uneori în gând, alteori în vis. Trăiește într-o eternă constelație a scrisorilor. E capabilă să scrie ore în șir, lucid și coerent, fără a pierde firul, dorind parcă să pună ordine în suferința acaparatoare și în senzația decorporalizării. Obsesia înfruntării destinului o obligă să caute explicații pentru nefericirile pe care trebuie să le trăiască amândouă, până la ultima lor consecință. Cât de mult, cât de puternic se pot iubi doi oameni, astfel încât să nu zgârie destinul și să-i provoace o tragică și ireparabilă metamorfoză? Atâtea gânduri nerostite vor muri în intimitatea unor cuvinte ce transmit altceva, cu o disimulată răceală!

Treptat, cartografia epistolară se extinde cu noi spații existențiale. În călătoriile sale, Monica explorează sudul meridional, la început singură, apoi însoțită de Virgil Ierunca. Ritmul scrisorilor e inegal în perioada verii, se rarefiază ori explodează în misive lungi și copleșite de emoțiile clipelor de beatitudine. Timpul scurs de la plecarea Monicăi se înregistrează prin aniversările absenței: zilele de naștere, data căsătoriei Monicăi Lovinescu cu Virgil Ierunca, Crăciunul și sărbătoarea Paștelui. Trec împreună prin anotimpuri, iar Virgil aduce, în proaspetele lor conversații epistolare, sensibilitatea muzicii și a poeziei. Mama găsește mereu soluții, participând, de departe, la viața lor. Îndemnul ,,Trăiește-ți viața!”, care hașurase până atunci majoritatea scrisorilor, devine, cu mici variațiuni, ,,Iubiți-vă, dragii mei!”. Interlocutorii își împărtășesc la unison dragostea și fericirea, dar și temerile tot mai sumbre, răspândind fiorii unei tandre îngrijorări. Rânduri calde țâșnesc de acum spre Vivian (așa i se adresează ginerelui în scrisori), ,,dragul meu fiu”, pe care nu l-a cunoscut niciodată. La rândul lui, îi va mărturisi cât de mult o admiră pentru noblețea gestului său, prin care a reabilitat singurătatea. Și tinerii trăiesc drama exilaților, a celor alungați din paradis.

Vechea oază de refugiu estival, Mangalia, seamănă acum cu o insulă a naufragiaților. Vântul se aude lugubru, rău prevestitor, determinându-ne să ne întrebăm dacă inserțiile descriptive nu sunt cumva un peisaj sufletesc, acutizat de evenimente și certitudini tragice. Dispare poezia mării și a țărmului de toamnă. Spațiului marin îi iau locul împrejurimile Mănăstirii Țigănești. Ființă solară, mama adoră lumina, grădina încărcată de flori, căldura moale a primăverilor, mirosul de pământ spart în bulgări fertili, mirosul de bucate tradiționale. Scrisorile se modelează în această etapă după respirația unui jurnal monahal, întretăiat de fotografii, când in sepia, când pline de culoare și vitalitate, ce-i readuc în memorie imaginile propriei copilării și tinereți. Se cerne în amintiri și fiecare peisaj reface proustian o scenă a vieții sale trecute. Evocă ziua cununiei cu Eugen Lovinescu și caută, tot în trecut, un vestigiu compensatoriu, asemănător unei nunți hieratice.

În jur, viața își continuă nestingherită cursul. Mama asistă la cruda despărțire a apelor între colaboraționiștii și oportuniștii noilor vremuri și vechile vlăstare ale unei umanități aflate sub o stea nefastă, simbolul unei istorii hulite de prezentul răvășit prin răsturnarea valorilor. Oamenii periferiei invadează curând centrul, amestecul lumilor devine ireversibil. Fratele mai mic, Octav Bălăcioiu, trece prin malaxorul detenției politice. La fel, Dan Brătianu, ecoul gândurilor sale din primii ani ai singurătății. În absența lor, se creează un imens gol în orașul pustiit. Prigoana, vânătoarea de oameni dau adevărata măsură a demenței represiunii. Realitatea învinge orice proiecție imaginară a celor exilați în țările neatinse de ororile comunismului. Bilanțul este devastator. România seamănă cu o aripă frântă, ce nu se va mai reface niciodată așa cum a fost ea în anii fecunzi ai interbelicului. În vara anului 1951, zvonurile despre fenomenul deportării prind contur, odată cu vizualizarea în gările din sudul țării a trenurilor cu deportați. Mama însăși se teme că va fi deportată, iar documentele din dosarul său de urmărire informativă îi dovedesc, o dată în plus, intuiția infailibilă. De asemenea, tabelul cronologic și minuțioasele note de subsol, redactate de Astrid Cambose contribuie la înțelegerea contextului istoric în filigranul căruia se înscriu avatarurile familiilor Bălăcioiu-Lovinescu.

Atmosfera sufocantă e redată prin simboluri neechivoce: etuva, cercul blestemat al viețuirii sau boala spaimei și a absurdului. Gustul inevitabilului dezrădăcinează, amar, ultimele fire de speranță. În purgatoriul în care s-a transformat întreaga țară se plămădește o altă lume, cu o nouă umanitate, capabilă nu doar să se acomodeze la noile realități, ci și să joace marea carte a resemnării colective. Fața Bucureștiului se schimbă de la o zi la alta, iar gloata – o masă amorfă – demolează cu prostul gust străzile și sufletul marelui oraș. Mama devine un observator atent al transfigurării societății. Compune cântecul de lebădă al unei lumi ce nu se va regăsi niciodată pe ea însăși. În asemenea momente, ea conștientizează crudul adevăr că nu-și va revedea niciodată fiica. Pentru a supraviețui măcar în unicul teritoriu al scrisului, lărgește semnele vocabularului lor conspirativ. Wally (denumire pentru toate instituțiile represive ale statului comunist) și Marina (desemnând SUA și aliații săi occidentali) reprezintă două jaloane esențiale, maeștrii confruntării pe scena războiului rece, care joacă pe tabla lumii cu piesele speranței ori ale disperării abisale.

Rămân acut de proaspete în memoria mamei scenele percheziției imobiliare, ale confiscării cărților și autodafeului lor mistuitor. Brutalitatea agresivă a agenților, numiți ,,cozi de topor” la fiecare invazie barbară, cu chipuri schimonosite și faciesuri lombroziene, îi adâncesc neputința și revolta, un mix nociv de stări extreme ce-și vor lăsa amprenta asupra sănătății sale destul de firave. În timpuri sumbre, de criză, ies la suprafață monștrii, figuri ale subteranei imunde. Umilințele îi schimbă fizionomia, se vede îmbătrânind pe zi ce trece. Traumei provocate de schimbările fizice îi urmează căderea în noile bolgii ale depresiei. Suferința ia forme și nuanțe dintre cele mai surprinzătoare. Apar semnele bolii, iar zgomotul ritmic al bastonului înlocuiește acum tic-tacul ceasornicului, ajustând un timp al durerii pe solul vieții brăzdate cu asperități. Visele premonitorii vestesc fie imposibilitatea comunicării cu Monica, fie rătăcirea printr-un straniu labirint de frici și angoase.

Intruziunea Securității în intimitatea corespondenței devine tot mai vizibilă, punând, în mod ostentativ, semne pe scrisorile interceptate, copiate și interpretate de agenții serviciilor speciale. Un loc important îl ocupă aici colajul de documente reproduse în facsimil, extrase din dosarele de urmărire informativă și operativă deschise pe numele Elisabetei Bălăcioiu-Lovinescu după ce fiica sa devenise o voce auzită tot mai des pe calea undelor radio de către cei rămași între granițele statului totalitar. Efectul psihologic e pustiitor, iar mama prevede inevitabilul moment al întreruperii definitive a corespondenței. Limbajul conspirativ stabilit de cele două interlocutoare se decriptează cu ușurință, iar intențiile lor sunt străvezii. Încercările amândurora de scoatere din țară a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu rămân sortite eșecului. Fatala întâlnire cu Ion Caraion va precumpăni în curând la arestarea și condamnarea mamei la 18 ani de temniță grea pentru vina de a fi purtat ,,discuții dușmănoase” în corespondența cu fiica sa și de a fi înlesnit presupusa activitate de spionaj a cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca.

Uitând adesea de sine în pliurile adânci ale deznădejdii și ale despărțirii definitive de propria fiică, mama păstrează o unică dorință fierbinte: aceea ca numele să nu-i fie uitat, căci teama de uitare pare a fi și mai cumplită. Monicăi, copacul transplantat într-un spațiu străin tocmai pentru a mai putea salva zestrea spirituală lovinesciană, îi mărturisește într-o scrisoare: ,,Îmi cunoști teoria: nu murim cu adevărat decât în ziua când nimeni dintre cei vii nu se mai gândește la noi, nu-și mai aduce aminte de noi.” Cine va duce mai departe povestea vieții sale, pare a se întreba ea voalat. Iar destinul, același arbitru potrivnic al unor vieți greu încercate, îi îndeplinește dorința într-un alt timp, al recuperărilor necesare, prin paginile acestui epistolar unic, care a văzut recent lumina tiparului. Parafrazând un pasaj evocat într-una din scrisori, la Judecata de Apoi, asemenea lui Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu se va arăta în splendoarea propriei creații, spunând: ,,Iată lucrarea mea, făcută, îndeplinită de mine.”

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica: 1951-1958, vol. 2. Traducerea din limba franceză de Gabriela Creția. Selecția și îngrijirea textelor, postfață, tabel cronologic și note de Astrid Cambose. București: Humanitas, 2016