mini-roman în foileton
De dimineaţã se trezi cu un fior de libertate. Simţea c-avea puterea sã nu se mai ascundã şi nici sã se mai teamã de-o nouã întâlnire. Cu multe seri în urmã, Nadia îi sugerase cã peşterile suferinţei aveau comori de nevisat. Spusese cã deşertul e camuflajul unor oaze, cã dragostea care îi despletea în nuanţe pe toţi trei era asemeni razei de luminã când se rãsfrânge prin cristal. Cuvintele rodiserã în ea, dându-i curajul, dar şi curiozitatea sã-şi cerceteze stãrile de suflet. Aşa descoperi cã despãrţirea n-avea nimic de-a face cu distanţa şi cã, dacã-şi dorea cu-adevãrat o separare de Fardopol, nu trebuia sã-l ocoleascã. Paradoxal, forţata ei îndepãrtare îi stimula sfâşietoare amintiri, mãrind frustrarea şi ispita revenirii. De ce sã nu încerce sã-l revadã? Conta cã apropierea avea efect contrar. Cu-aceste gânduri, se-ndreptã spre sala-n care se anunţase conferinţa.
Profesorul îşi instalase calculatorul pe catedrã şi conectase retro-proiectorul. Cuprinse-apoi întreaga audienţã cu privirea, însã pe ea pãru sã n-o observe.
─ Aş vrea azi sã pãtrundem în taina frumuseţii, rosti el, întorcându-şi capul spre ecranul pe care apãruse un pãun cu o superbã coadã înfoiatã. Ce ne comunicã asemenea minune?
─ Cã frumuseţea e atracţie, e chemare, se-aventurã un ins pletos din fundul încãperii.
Urmã imaginea unei picturi renascentiste: la mijlocul chenarului, un alt pãun veghea o scenã cu un sfânt care scria la masã, încovoiat, o carte.
─ Ce ne indicã de-astã datã pãunul din tablou? îi incitã profesorul în continuare.
─ Cã pasãrea a devenit un semn al frumuseţii nevãzute care-l inspirã pe bãtrân, rãspunse o studentã de la geam.
─ Uitaţi-vã cu luare-aminte la mozaicul bizantin de la Torcello, le arãtã el mai departe prelunga siluetã a Fecioarei înfãşuratã într-o mantie-albastrã.
Era atât de aerianã şi-atât de-adâncã-n duh, cã sala amuţi.
─ Nu e aşa cã nu v-aţi mai desprinde ochii de pe fãptura ei ce se deschide ca o poartã spre un ţinut de dincolo de fire?
Dãdurã toţi din cap încuviinţând, când cineva din spate strigã pe-un ton ciudat:
─ E o primejdie-n frumuseţea asta, fiindcã îţi furã sufletul din lume!
Zâmbind, Mihnea schimbã imaginea Madonei cu zeiţa Venus, înfãţişatã când de antici, când de baroci, când de romantici.
─ Vedem cum piere spiritul din corp pânã rãmâne numai carnea, remarcã un bãiat din primul rând. Este un altfel de primejdie.
─ A dispãrut privirea care zbura în sus şi au rãmas doar ochii plecaţi înspre pãmânt, veni pãrerea altcuiva.
─ Sã urmãrim acum destinul frumuseţii, îi invitã Fardopol sã contemple un tablou baroc, în care-o tânãrã superbã se sperie desluşindu-şi într-o oglindã hidoşenia. Cum explicaţi acest contrast?
─ Fata descoperã cum timpul îi va distruge-n ani splendoarea, fãcând-o sã arate de nerecunosut, remarcã tipul gras de lângã Flavia.
─ Ori poate-aşa-i pe dinãuntru, neagrã la suflet ca un drac, iar ce percepem noi pe din-afarã e-o aparenţã poleitã, fu comentariul unei doamne de pe-acelaşi rând.
Flavia se aştepta sã fie-nvãluitã de vraja fiinţei lui ca totdeauna la conferinţele în care audienţa era încurajatã sã intre într-un balet mental cu vorbitorul. Însã pânã-n acel moment ea rãmãsese o spectatoare detaşatã.
Profesorul îi îndemnã pe cei din jur sã cerceteze pictura lui Edouard Manet, unde prânzul pe iarbã are în prim plan coşul cu resturi dintr-un picnic, aproape o femeie goalã şi lângã ea, doi inşi bine-mbrãcaţi, şezând la umbrã, sub copac, iar în fundal, în iaz, altã femeie, sunar înveşmântatã.
─ Ce rol credeţi cã are atrãgãtorul nud învecinat bãrbaţilor în haine?
─ E şi el parte din ce s-a consumat la masa din naturã, pentru cã prin alãturare devine sinonim cu coşul gol, spuse Flavia, cu un aplomb de care nu credea cã e în stare.
Mihnea Fardopol nu pãru surprins de intervenţie, dar evitã sã îşi ridice ochii înspre fatã, trecând grãbit la meditaţiile lui Hieronymus Bosch asupra Rãstignirii.
─ În ambele tablouri, ne va izbi contrastul dintre lumina chipului divin şi urâţenia inşilor din preajmã care Îl prigonesc pânã la moarte. De ce-i crucificatã frumuseţea? Fiindcã prezenţa ei în lume ne-aratã cât de jos suntem şi cât de hâzi, prin comparaţie. De-aceea tot ce e curat şi-nalt trebuie maculat şi doborât, ca sã se şteargã diferenţa. Minunea e cã idealul, pe care l-am batjocorit, e-ntreţesut în suflet şi nu moare, îşi încheie prelegerea Fardopol, pe-un ton şovãitor.
***
“Iluzia e copleşitoare”, zâmbi Claudiu Van, punând caietul deoparte şi încercã pentru un ceas sã se închipuie în locul figurantului, pe care Flavia îl proiectase-n autorul conferinţei, profesorul Mihnea Fardopol.
“Searã de searã, personajul stã în fundal, ca martor mut al unei drame, ori se aratã slujitor, ducând o tavã sau ţinând o trenã; adesea este parte din suitã ori dintr-un grup advers, pândind acţiunea din penumbrã. Fãrã sã vrea sau poate dinadins, el memoreazã-n timp tiradele protagonistului din piesã, pânã în clipa când e pregãtit sã joace-n rolul principal, iar Flavia, în mica ei cabinã de pe scenã, ştie suflând tot ce se spune de la un cap la altul, dar, spre deosebire de iubitul ei, e-ntotdeauna nevãzutã, însã mult mai prezentã decât Nadia care aşteaptã în culise sã înnoiascã între acte faţa actorului-vedetã. La fel de tare amândouã ar nãzui sã fie figurante, dacã nu interprete secundare, cu replici scurte, însã esenţiale, care sã-l punã în valoare pe erou. Pentru ca fantezia celor trei sã capete contur, Flavia concepe un jurnal, în care marginea ajunge centru.”
Ca niciodatã cititorul se aplecã atent asupra cugetãrii care-l fãcea pe croitorul de cãrţi sã dea noi motivaţii personajelor din text. Îl urmãrea cu sufletul la gurã cum îşi schimbase perspectiva şi lãmurea frustrãri necercetate, iar la sfârşit, putu el însuşi sã îşi aleagã partitura care credea cã-l prinde cel mai bine. Aveau încã o filã de parcurs.
***
Flavia ieşise repede din amfiteatru, plecarea ei fiind ecranatã de grupul care îl împresurase pe profesor, îndatã dupã conferinţã. Afarã seara era plinã de foşnete şi izuri fermecate. O luã pe strada ninsã de fulgii plopilor, cu paşii-ncetiniţi.
─ Ce bine cã te-am prins din urmã! îl auzi pe Mihnea suflând din greu, deodatã lângã ea.
Fugise, era roşu la obraz şi pãrul îi cãdea pe frunte, iar fata se uimi, privindu-l, cã nu simţea nici o emoţie.
─ A fost interesant cum ai elucidat enigma frumuseţii, rosti ea pe un ton neutru.
─ Pe când vorbeam, nu m-am uitat la tine, ca nu cumva sã îmi pierd şirul, spuse precipitat Fardopol. Am fost nebun de bucurie când te-am zãrit intrând în salã.
În ochii lui ardea acea luminã pe care nu i-o vãzuse de demult. Vru sã o ia de umeri, dar Flavia-i evitã atingerea cu graţie.
─ De ce mã ocoleşti de-atâta timp? o întrebã, schimbându-se la faţã.
─ N-am sã mã mai ascund din calea ta, nu mã mai tem, murmurã fata.
─ Te-ntorci la mine-atunci? strigã el tremurând.
─ Nu mã întorc, zâmbi, merg mai departe şi îţi promit c-am sã mai vin când ţii prelegeri.
─ Eu n-am pierdut niciun concert în care ai cântat, se tulburã Fardopol, dar asta nu îmi e de-ajuns!
─ Mai bine povesteşte-mi despre Nadia, îl rugã ea, înaintând pe-aleea dintre arbori.
Mihnea o însoţi tãcut.
─ E la Atena de o sãptãmânã. Vorbim noaptea târziu pe skype, dupã ce vine de la bibliotecã, o lãmuri într-un târziu.
─ De ce nu mergi la ea în Grecia, acum cã ţi se-apropie şi vacanţa? îi sugerã pe gânduri Flavia.
─ Nu e aşa cum crezi, rãspunse evaziv şi insistã din nou înfrigurat: de ce nu vrei sã vii-napoi?
─ Pentru c-am dat de gustul libertãţii, se pomeni Flavia spunând.
─ E numai o impresie de moment, se zbuciumã patetic Mihnea. Chiar dacã n-aş mai fi pe lumea asta, aş reveni din moarte te bântui… Îţi faci iluzii cã mã poţi uita!
***
Claudiu Van se încruntã. Reluase de trei ori dialogul, nevrând s-accepte cã jurnalul lãsa finalul indecis. Nu numai personajele trãiau Mirajul despãrţirii. Chiar croitorul de cãrţi şi cititorul descopereau cã rãmãseserã captivii unei scrieri de care nu ştiau sã se separe. Soluţia salvatoare sosise de la Flavia, când sugerase publicarea jurnalului-capcanã. Ea îşi imaginase cã-n forma tipãritã, puterea textului – obiect vandabil- avea sã se diminueze.
***
Deşi era încã devreme, în librãria H era din ce în ce mai mare agitaţie. Pe lângã personalul care amenaja de zor vitrina, se oferiserã grupuri de voluntari: unii sã facã mai mult loc, mutând din etajere în fundul încãperii, alţii sã care scaunele pentru invitaţi, câţiva montau la mijloc trei foteluri şi-o masã învelitã în catifea portocalie, la care autoarea urma sã dea autografe, în colţul stâng al mesei se aşeza o tavã cu pahare şi o apã mineralã, iar în dreapta, se instalau diverse microfoane şi boxe de amplificare.
Majoritatea celor dinãuntru, atât de doritori s-ajute, era formatã din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma sã scrie. Dupã un ceas, locul se-mpestriţã de lume: ziarişti şi fotografi în jeans şi-n bluze cu carouri, fete-n ţinute sport, câteva doamne în taioare elegante, studenţi nepieptãnaţi, profesori în costum, un pâlc de pensionare în rochii înflorate, nişte bãtrâni cu pãlãrie şi baston, iar în fundal, nedefinite siluete. Veniserã aduşi nu doar de faima croitorului de cãrţi, ci şi de editura norocoasã care fãcea de douã sãptãmâni publicitate-n media, vestind cu insistenţã lansarea unui “text desãvârşit”.
Dar punctul de atracţie era însãşi vitrina care, odatã aranjatã, dãdea celor din stradã un spectacol inedit cu un motan scânteietor de negru, torcând la mijloc, între volumele expuse în dreapta şi în stânga lui, simetric. Mai mult, însãşi coperta jurnalului înfãţişa ochii aceleiaşi pisici, privind de sus trei personaje, învãluite într-un abur. Deşi-n scrierea Flaviei nu apãrea nici o felinã, Claudiu Van ştia din experienţã cum se capteazã comercial atenţia cumpãrãtorilor care ezitã, şi conlucrase cu ilustratorul, iar autoarea n-a schiţat nici o obiecţie. Într-adevãr, imaginea-şi fãcea efectul: curioşii care se opriserã în treacãt, formau deja o coadã la uşa librãriei. Ajunsã pe aproape, fata se îngrozi de-atâţia oameni şi vru s-o ia-napoi, dar croitorul de cãrţi care-o-nsoţea o apucã de mânã şi-o trase dupã el, cotind cãtre intrarea secundarã.
Nici nu pãşirã bine înãuntru, cã se şi pomenirã aplaudaţi frenetic de spectatorii-n aşteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afarã, dacã el n-o forţa sã stea pe loc, ţinându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un cleşte. Se înclinarã amândoi în faţa lumii, apoi, poftiţi de editorul-gazdã, se aşezarã în foteluri la masa cea portocalie. Alãturi, de o parte şi de alta, se înãlţau teancuri de exemplare noi-nouţe pe douã postamente îmbrãcate într-o hârtie aurie creponatã.
Librarul şef, un ins subţire-n haine albe, ca de mire, le adresã emoţionat la microfon “un bun venit”, iar editorul, mai rotofei şi mult mai degajat, într-un tricou cu dungi albastre, îi podidi cu mulţumiri pe organizatori, pe cei prezenţi, pe debutantã şi, la urmã, pe “sufletul din spatele celor mai bune cãrţi”: Claudiu Van. Cel numit astfel mai fãcu o reverenţã în aclamaţiile mulţimii. Vorbi despre motanul din vitrinã şi despre ochii lui atât de galbeni care îi inspiraserã coperta, apoi se-ntoarse cãtre Flavia şi, înclinându-se ceremonios, mãrturisi ce tare-l captivase manuscrisul şi-i îndemnã pe cei de faţã sã cumpere neapãrat volumul din care nu putuse schimba niciun cuvânt.
Veni şi rândul ei. Luã microfonul cu sfialã şi, ridicându-se, rosti şovãitoare:
─ Îmi pare rãu cã am iscat atâta vâlvã în jurul meu… Eu sunt un nimeni şi aş dori, dacã se poate, sã nu mai fiu bãgatã-n seamã. Am început acest jurnal ca sã-nţeleg ce mi se-ntâmplã, nimic mai mult. Însã Claudiu Van îşi face vise…
Un ropot de aplauze îi întrerupse monologul, dupã care editorul îi invitã pe cei din jur sã se încoloneze pentru autografe. Motanul negru pãrãsi vitrina şi tacticos se aşezã în poala croitorului de cãrţi. Volumul se vindea ca pâinea caldã şi cele douã teancuri dispãrurã în vitezã. Aduserã încã pe-atâtea din depozit. Coada se întindea şerpeşte pân-afarã.
─ Ce sã le scriu? îl întrebã pierdutã pe Claudiu Van, în timp ce oamenii se-apropiau de masã.
─ Îi întrebi numele, pui “pentru X” şi te semnezi, zâmbi mişcat de fâstâceala fetei.
─ Întreabã-i tu, îl rugã Flavia cu obrajii-n flãcãri, şi eu le scriu, însã stiloul îi tremura deja în mânã.
Treptat ea reuşi sã se calmeze. Caligrafia ei mãruntã se aşternu pe zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplurã masa. Într-un târziu îşi înãlţã privirea. Afarã se înnoptase şi librãria se golise, când din penumbrã se desprinse cititorul. Ţinea cartea la piept, pe când înainta ca-n transã. Era înalt, cu tenul alb de nordic şi-n pãrul blond lucea o undã cenuşie. Ochii lui verzi-albaştri scãpãrau ciudat, când îi întinse exemplarul.
─ Cum vã numiţi? îl cercetã surprinsã Flavia.
─ Mihnea Fardopol.
(Sfârşit)
