Cuvânt de întâmpinare a Lecției romane
Recent, cu ocazia Olimpiadei naționale de limba latină, găzduită la Arad, Dan Negrescu, președinte onorific al olimpiadei, a amintit publicului iubitor de clasicism o veche pildă. Se spune că Sfântul Ieronim, retras în pustie, are într-o noapte un vis. Dumnezeu, mâniat că ermitul se folosește de spațiul de recluziune pentru a-i citi pe clasici iar nu pentru a medita la cele sfinte, îl provoacă să răspundă tranșant unei întrebări aparent simple – Ciceronian sau Christian (adică creștin)? Ieronim se declară, firește, a fi cel din urmă, deși, Dumnezeu nepărând întru totul convins, sfântul își nuanțează răspunsul – e fidel, dar nu supus.
Extrapolând, putem vedea în această pildă abordarea pe care Dan Negrescu o propune în cel mai recent volum al său, Lecția romană, apărut la Editura Universității de Vest. Deși titlul volumului promite o abordare moralizatoare, aceasta merge adesea într-o direcție aproape iconoclastă, oricum provocatoare. Roma și limba latină, prezențe constante în întreaga creație a filologului timișorean, sunt mai puțin un scop în sine, cât un mijloc, un vehicul de propagare a unor idei, în special despre contemporaneitate. Iar vocea care răzbate din cele 33 de lecții este mai degrabă desprinsă dintr-un demers filosofic și retoric clasic decât dintr-un monolog modern.
Ipoteza pe care o probează volumul este aceea că un mai bun simț al limbii – române, ca fiică vitregă (sau vitregită) a latinei – ar fi suficient pentru a ne scuti de ridicol. Dar, cum limba nu este doar un set de convenții, ci și o reflexie fidelă a unor mentalități, a unor realități sociale și culturale complexe, proprietatea limbii ar fi de mare folos pentru o corectă dimensionare a mizelor prezentului. „Oare știm ce vorbim?” se întreabă latinistul, numeroasele exemple, lingvistice, socio-culturale și politice pe care le dă anunțând un răspuns negativ. Pentru a contrabalansa această lipsă, Dan Negrescu ne pune la dispoziție un „micuț dicționar”, nici bilingv, nici monolingv, ci un ghid practic al zilelor noastre, folositor pentru a naviga prin kitsch, primitivism și prea multă culoare locală, spre un posibil liman, de ordine, discreție, umanitate la urma urmelor, fie ea umanistă, în sens filologic, sau doar umană pur și simplu. Dacă, prin contemplarea latinei, nu învățăm mai multă gramatică, am putea încerca ceva ce, e drept, nu mulți au reușit: să învățăm din succesele și eșecurile istorice ale trecutului (roman).
Că de la serios, chiar sublim, la ridicol nu-i decât un singur pas au spus-o latinii, apoi au repetat-o, mai cu ifos, și francezii, și ne-o dovedesc vignetele adunate între coperțile volumului de față. Certitudinea metamorfozării seriozității în rizibil o are autorul „din observarea atentă a realității circumstanțiale individului social” – român dar și global. Spre exemplu, un capitol este dedicat confreriilor naționale și mondiale cu denumirile cele mai neașteptate, de la Alianța antidiscriminare a tuturor tăticilor (care ne duce la interogația firească despre soarta tuturor mămicilor), până la Ziua mondială a susținerii victimelor crimelor (care ne postează în fața unui paradox… al vieții de după asasinat). Lista aproape exhaustivă îmi amintește de o altă zi mondială, la fel de perfect inutilă, cum este cea a fustei, mai ales că nu e dublată, în spiritul egalității de gen, de o zi mondială a pantalonilor. Un motto potrivit pentru numeroasele exemple culese din audio-vizual ar putea fi, într-adevăr, „puțină minte și ceva latină”. Astfel ar putea fi combătută reclama care propune „mega oferte și mega prețuri”, spre disperarea multor buzunare, în loc să zică „maxi oferte și mini prețuri”, spre încurajarea posesorilor acelorași buzunare. Sau am sta mai liniștiți în fața televizoarelor dacă morfo-sintaxa știrilor ar fi mai riguroasă. Dacă verbele nu ar crea o stare dubitativă, de nesiguranță –„A fost prins fugarul?” – iar modurile predicative nu ar sugera o opțiune când aceasta în realitate nu există – „Criminalul i-ar fi aplicat mai multe lovituri de topor.” În fine, unele realități denotate de cuvinte poate le-am privi într-o altă lumină dacă le-am cunoaște etimologia: curtea (chiar și cea constituțională) e o ogradă de orătănii sau, cel mult, o droaie, meseria deputatului este aceea de a curăța via și arborii (de uscăciuni), bugetul este punga în care omul din vechime își drămuia – bine și pe termen lung! – sumele destinate unor călătorii, abuzul este un uz supradimensionat, iar cătușele vin de la…. pisică.
Urmează o studiere, din perspectivă diacronică, a specificului național care, vai, uită adesea că mai posedă un picior pe pod latin – la propriu, lângă Dunăre, la figurat, în veriga spre europenitate pe care ar trebui s-o asigure apartenența noastră geografică și lingvistică. Acest specific, ca orice specific, este cam autosuficient, dacă nu și radicalizat, iar un reminder latinizant (adică un memento) ne-ar putea salva de complexele de inferioritate clar detectabile în orice cultură mică. Am mai uita, poate, de statornicia istorică a trăirilor paupere (Dan Negrescu ne amintește imaginea eminesciană supremă a lui Mircea „simplu, după vorbă, după port” sau mitologia istorică a lui Cuza, ne-simplu, dar dublat de un alter ego sămănătorist în persoana lui Moș Ion Roată). Autorul numește această trăire istorică o „patologie a sărăciei”, exacerbată în mod convenabil de comunism, dar detectabilă de pe vremea baladelor haiducești. Aceștia, haiducii, sunt învăluiți nu doar în aura egalizatoare, precum Robin Hood care-i pradă pe bogați pentru a-i ajuta pe săraci, ci și în cea… hormonală, căci nu degeaba îl cântă Alecsandri pe tâlharul care ia calea codrului „ca să-l iubească nevestele”. Tot patologia sărăciei justifică și sentimentul național încercat cu ocazia morții caprei vecinului, sentiment generat, explică autorul, de lipsa noastră de civilizație, care, făcându-ne insuficient estetizanți, nu ne favorizează o înclinație – firească celor educați – spre armonie, ci spre opusul acesteia. Totuși, ne amintește Dan Negrescu, apetitul pentru miturile istoricizate tot de la romani îl avem (nu diferă pofta, ci doar felul de bucate devorat), căci poveștile istoriei nu sunt altceva decât „explicații improvizate”.
De la certitudinile vechi, la dilemele noi. Ce a fost mai întâi, fumatul sau alcoolul? Dan Negrescu ne îndeamnă să medităm asupra celerității cu care România rezonează la alinierea cu anumite reguli, dar nu și cu altele, căci sfera europeană apropie și îndepărtează în același timp. În ce privește minoritatea fumătoare, nicio concesie, în contrast izbitor cu orice altă minoritate. Cum ar suna, se întreabă autorul, într-un exercițiu lexico-semantic, un avertisment de tipul „Alcoolul dăunează grav sănătății tale și a celor din jur”? Sau ce ar trebui să ne spună faptul că nu aflăm știri despre accidente rutiere, ba chiar și crime pasionale, „sub influența tutunului”? Aceste interogații sunt proiectate pe fundalul „momentelor astrale ale politicului autohton”, precum și al tensiunilor de atracție și respingere pe care le exercită asupra românității spiritul european. Ce-i drept, romanii nu fumau, doar beau vin de soi.
Din categoria „Europa nu e bună, e chiar periculoasă”, ne reține atenția pilda marilor migrații. După ce odiseea contemporană a refugiaților dinspre Orientul Mijlociu spre inima Apusului a trecut în viteza a doua (a propos de Europa cu trei viteze), avem răgazul să constatăm că entuziasmul ospitalier al Angelei Merkel riscă să repete greșeala Imperiului Roman, al cărui declin a început o dată cu permeabilizarea graduală – și încurajată – a civilizației italice cu elemente „barbare”, un termen pe care, din rațiuni de corectitudine politică, ne e imposibil să-l folosim astăzi fără ghilimele. Această meditație despre un crepuscul pe care îl privim cu inima strânsă îmi amintește de cele două texte pe care le oferă post- și neo-colonialismul, ambele intitulate Așteptându-i pe barbari. Primul îi aparține poetului grec Cavafy, care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prevestea prăbușirea imperiilor moderne într-un poem despre un oraș-stat elen cuprins de amorțeală în așteptarea năvalei străinilor pe care, din inerție, se pregătește să-i întâmpine cu brațele deschise. Și mai critic este romanul lui J.M. Coetzee din 1980, în care, sub genericul așteptării barbarilor, scriitorul demască paranoia discursivă a imperialismului și anxietatea realităților pe care aceste discursuri o ascund.
Un interviu „trinitar” în Elysium, paradisul păgân al romanilor, cu trei imperatori aleși pe sprânceană, gloriosul Cezar, incendiatorul Nero și crudul Caligula, discută în răspăr ipoteza leadership-ului clasic, conform căreia „toți conducătorii sunt dominați de piosul păcat al modestiei” pentru a trage concluzia că gesturile capilor de stat nu sunt nici adevărate, nici mincinoase, doar… contestabile. Acesta este pretextul ideal pentru introducerea în scenă a unuia din personajele politice favorite ale autorului, nimeni altul decât Donald Trump. Pentru că nihil novi sub sole, președintele american – într-o, de fapt, bună tradiție trans-atlantică, hrănită încă de la începuturile sale cu mitologia imperială romană – repetă strategii antice, zidul lui Hadrian mutându-se, din Scoția, la granița cu Mexicul. Dacă aceste strategii vor consolida sau vor prăbuși „imperiul”, vom trăi și vom vedea.
O mai sensibilă cunoaștere a trecutului Europei (și, prin extensie, a Americii de Nord, adică a întregului spațiu occidental) ar fi cea mai bună și de succes rețetă pentru gestionarea nenumăratelor crize ale prezentului, căci Imperiul roman nu a dispărut niciodată complet din conștiința noastră: iată cea mai importantă lecție pe care trebuie s-o asimilăm în urma lecturii acestui volum dens, alert, care ne face să râdem cu hohote și apoi să ne întristăm și să ne rușinăm.
(Dan Negrescu, Lecția romană, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2018)
