Note de lectură la “Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”

“Acestea sunt legile, conform cărora trebuie a fi primiţi străinii şi străinele venite din alte părţi, precum şi a permite călătoria cetăţenilor noştri în străinătate, cinstind în modul acesta pe Zeus ospitalierul, căruia nu îi place să gonim pe străini (să interzicem) de la sărbătorile noastre, prin edicte barbare”. (Platon, Legile)

“Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” (Luca, 24, 15-18).”

Povestea din “Mic almanah al oamenilor mari”[1] este o pedagogie a admiraţiei prin propriul exemplu, cel al autorului. Cei capabili să admire pot vedea oameni mari şi lumea lor. Dacă noi nu putem vedea nimic din lumea oamenilor mari să facem măcar o schemă a felului cum pot fi văzuţi şi ce înseamnă asta.

Ca orice profesor, şi cel admirat este un mediator între ceea ce el poate vedea şi ceea ce audienţa sa nu poate vedea încă [2]:

schema

Mediatorul este cel care cunoaşte criteriile obiective pentru a identifica marii oameni. Ele rezultă implicit din ordinea portretelor în fiecare parte a cărţii, cea “Din lumea largă” şi cea “Din lumea noastră”:

Criteriul spiritual:
o cei mai mari sunt cei în care vedem cel mai bine pe Hristos, care sunt pelerini în lume (Papa Ioan Paul II şi Bartolomeu Valeriu Anania),
• Criteriul bunei serviri a instituţiilor civilizaţiei
o În contextul teologiei politice din alte spiritualităţi (M. S. Akihito),
o În contextul european înstrăinaţi de lume pentru a o putea sluji în Stat şi Biserică (Patriarhul Teoctist, Regele Mihai I)
• Criteriul creativităţii culturale de înalte nivel:
o Elita culturală, oamenii cu amplă erudiție, asemenea înţelepţilor străini care vizitau cetăţile greceşti şi putea oferi sfaturi bune,
• Criteriul potenţialităţii uriaşe exprimate sincopat:
o oamenii cu succes politic sau mare impact social, dar neîmpliniţi, cu talent debordant de un fel sau altul nedus până la manifestare deplină din raţiuni personale sau datorită vitregiei vremurilor (Traian Băsescu, Petre Ţuţea), străinii aproape oarecare [3]

Pentru a putea comunica audienţei despre valorile care fac mari oamenii mari nu trebuie procedat explicit şi smerenia mediatorului este obligatorie, altminteri rolul de mediator nu ar fi îndeplinit eficient, autorul însuşi riscând a fi perceput ca străin. Autorul apelează la instrumente retorice clasice, argumente raţionale şi persuasiune.

Latura emoţională a comunicării

Nu voi încerca să fac o analiză literară a figurilor de stil şi pasajelor memorabile, alţii o pot face mai bine. Capacitatea de a seduce e neîndoielnică. În ansamblu portretele din “Micul almanah al marilor oameni” te duc cu inima la Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski. Tehnici impresioniste diverse, mai realiste, mai pointiliste, cu pastă mai groasă ori in creion simplu, uneori nostalgii romantice. Lumina, sunetul, atmosfera sunt surprinse cu subiectivitate asumată. Discursul este cald, degajă bunătate, empatie, înțelegere, acceptare a slăbiciunilor altora si ale celor proprii, generozitate smerită.

Din această perspectivă, o umbră de luciditate pare să acopere nevăzut expoziția revenind cu evaluări normative, dar cheia antropologică de lectură oferită in final e cumva distonantă cu experiența lecturii. Stiinta nu poate sistematiza emoția, sentimentele, recunoștință, impresiile. Poate cumva e un autoportret al pictorului, sau o semnătură.

Stimularea emoţiilor negative e prezentă şi ea, incitând pentru a aşeza pe drum cititoarele şi cititorii. Ni se comunică în mod discret tristeţea nedreptăţii de a alunga marii oameni români, transpare conștiința valorii proprii în nefericita situație a țării, suntem chemaţi implicit să în-dreptăm ne-dreptatea pentru binele României.

Latura raţională a comunicării

În prima partea a textului ni se stârneşte curiozitatea intelectuală prin întrebarea despre mecanismele psiho-sociale ale profilării oamenilor peste media statistică [4] a contemporanilor. În ultima parte a textului ni se dă o cheie de interpretare intelectualistă a seriei de portrete, printr-o schemă de construcţie socială a identităţii omului caracteristică antropologiei. Autorul însuşi se auto-intepretează identitar prin această schemă, lăsând deschisă decizia asupra ce fel de om este altora: “În fragmentul de timp care ne va fi slujit tuturor drept leagăn, loc de joacă, scară şi mormânt, rămân deocamdată cu ochii larg deschişi, bine ştiind că absida sufletului meu găzduieşte un mozaic al cărui desen nu poate fi încă pe deplin desluşit.” Este o invitaţie discretă la evaluare din partea unei posterităţi potenţial re-cunoscătoare.

Încheiere

Recunoştinţa celor aflaţi în urcare simbolică faţă de oamenii mari este necesară, dar nu suficientă pentru funcţionarea civilizaţiei europene. La rândul lor cel puţin o parte din ei trebuie recunoscuţi ca atare şi astfel înstrăinaţi într-un Ierusalim spiritual, cultural sau al puterii politice.

Cazul României nu este clar. Respingem străinul înţelept raţional, coaja fructului, ne exilăm doar oamenii cu funcţie elitară şi îi marginalizăm dacă rămâne în ţară, sau respingem şi miezul, străinul prin care lucrează Dumnezeu ? Ospitalitatea cu care ne mândrim este doar una compensatorie psihologic pentru vina de a nu putea fi recunoscători, sau este un capital cultural pre-comunist dintr-o tradiţie a recunoaşterii valorilor pornind de la care putem spera că ne vom putea continua civilizarea ca popor ? Este foarte posibil ca răspunsul când îl vom şti clar în viitor să depindă de ceea ce facem efectiv azi, nu de ceea ce răspundem azi într-o situaţie neclară, turbulentă, în care ne aflăm imersaţi.

Cred că domnul Baconschi va fi recunoscut de unii oameni, care îi vor fi recunoscători, aşa cum domnia sa le este celor pe care i-a întâlnit. Cât de mulţi vor fi nu putem şti. Unii ar putea încerca să se afle între aceştia printr-un permanent efort şi o bună aşezare în raport cu valorile lumii care ne sunt superioare. Să contempli satisfăcut locul unde ai ajuns este marca morţii spirituale, primul pas spre ieşirea din civilizaţie. Este asemenea celor care pe muntele Tabor voiau să facă trei colibe, să se aşeze, să se liniştească în tihnă [5]. Iubirea de tihnă pare a fi o trăsătură naţională care ne împiedică să primim mai bine străinii, să învăţăm de la ei.

Între paginii cărţii am găsit o bucată de hârtie scrisă de mână: “Dacă nu poţi urca tu însuţi către lumea oamenilor mari, susţine-i pe alţii să o facă. Dacă nu îi poţi susţine lasă-le culoar să urce şi loc celor care îi pot sprijini. Admiraţia este o bucurie pe care nu o poate lua nimeni nimănui, oricât de departe s-ar afla geografic sau social de marii oameni şi de cei care caută să le urmeze sau să îi ajute. Bucuria se distribuie fără să se împartă, locul nostru al celor obişnuiţi este un loc bun orice am face, numai să dorim, rolurile fiind doar diferite. Masa este plină, ospataţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.”

Note

[1] Baconschi T., 2018, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunosct), Ed. Polirom, Iaşi
[2] Interpretarea marilor oameni ca străini mi-a fost inspirată de lectura textului conferinţei “Cultura străinului în cadrul tradiţional de gândire filosofică şi teologică” a domnului Marin Bălan susţinută la întâlnirea Centrului de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filosofie şi Ştiinţă din 25 aprilie 2018. Citatul din Legile de Platon e preluat direct din acest text.
[3] Dacă miza civilizaţională pedagogică nu ar fi oferirea de modele umane cineva ar putea spune: ” Nu pot admira un om, ci numai opere, fapte sau trasături ale lor: puterea, frumusețea trupului sau a caracterului, noblețea spiritului, ascuțimea minții. Să admir sincer pe cineva mi s-ar părea că e un fel de a-i pune limită libertății. Omul are dreptul să facă ceva neadmirabil si să stie că va fi iubit necondiționat. Pot spune că îl admir ca om ca să îl susțin să facă lucruri demne, să trăiască virtuos. Susțin atunci puterea simbolică a unui nume, al acelui om. Nu pot admira pe Dumnezeu, pot doar să vreau să îl iubesc, să cred că îl iubesc ferindu-mă să stiu vreodată asta. Pot admira creația Lui, omenirea si toate persoanele în parte, omenitatea, omenia, păstrându-le taina pe care nu o pot cunoaste vreodată, pe care as nărui-o admirând vreunul individual.”
[4] Un mic tribut mentalităţii scientiste a vremurilor de acum, dat fiind că poate exista o medie statistică numai într-o concepţie despre om în care nu există unicitate a persoanei şi putem vorbi de o populaţie statistică.
[5] Sturzu C, 2017, Sindromul imobiliar (pseudo)taboric, Platforma Doxologia, https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/sindromul-imobiliar-pseudotaboric, accesat în 26 aprilie 2018

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *