Interviu Eshkol NEVO: Literatura este viața alternativă

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Este un fapt sau e un fake news: chiar dansați înainte de a scrie literatură?

(rîde copios) De fapt, e  jumate-jumate: o combinație de non-ficțiune și ficțiune. Haideți să reformulez și să pun răspunsul în acești termeni. Cu meseria de scriitor, am două probleme. Una dintre ele e că o profesie foarte singuratică.  Și am încercat să rezolv această problemă, făcând tot felul de săpături și cercetări, predînd ca profesor, am făcut o școală de cretive writings – activități care mă scot din această condiție de însingurat pe care o am și pe care, de fapt, o are orice scriitor. A doua problemă e că, deși eu sunt om tip foarte sportiv, profesiunea de scriitor este una destul de rutinantă și de statică, la modul propriu. Deci, alerg; alerg în mod cotidian. Sau înot. Și, da, trebuie să recunosc, dansez. Deci, nu e chiar fake news ce spuneți. (iarăși rîde). Așadar, fac tot felul de activități care să echilibreze faptul că stau pe scaun cel puțin șase ore pe zi, cînd scriu. Corpul meu nu iubește foarte mult să stea nemișcat, pe scaun; dar sufletul meu, se pare, că da. Deci, trebuie să le împac și eu cumva…

De ce Zorba Grecul? De ce a fost așa de important pentru dumneavoastră?

A-ha! Aici e cineva care și-a făcut bine temele! Ați googălit la greu, nu? Ok. Deși, mai vreau să mai spun ceva despre Google: cînd zici ceva, fie și acum 10 ani, există riscul ca spusele tale să revină către tine ca un bumerang.

Da. Dar și mie mi-a plăcut mult Zorba Grecul…

Pe bune? De ce?

Eram adolescent, eram timid, Zorba Grecul era, poate o proiecție, o ieșire din mine. Cine știe…Pun tot eu întrebările, nda? Deci, revin: de ce era, pentru dumneavoastră, așa de important Zorba?

Ok. Ok. Deși mă ofer oricînd să schimbăm rolurile, să știți. Zorba? E legat puternic de prima întrebare de fapt și de răspunsul meu la ea. Dar e legat și de ce spuneți dumneavoastră imediat mai sus: și eu am fost timid, și pentru mine, acest personaj era exploziv și, poate, un fel alter-ego dorit. Și mie, căci intuiesc că și dumneavoastră, îmi place Kazantzakis. Am crescut într-o familie cu tradiție academică, intelectuală, una în care chestiunile legate de corp erau mai mult implicite. Cînd, la 15-16 ani, am citit această carte – citit e un fel de a spune, căci am devorat-o -, ea mi-a schimbat felul în care vedeam viața. Zorba venea și, vulcanic, scurtcircuita ceea ce știam despre fericire, despre bucurie; îmi spunea că fericirea nu e obligatoriu posibilă în afara corpului, că mîncarea, dansul, sexul îți pot aduce bucurii puternice. Plus că, să ne amintim împreună, în carte e și un scriitor. Cine învață pe cine dintre cei doi? Zorba Grecul a fost, pentru mine, ca un boom, ca o revelație. Da, cartea aceasta mi-a schimbat viața în multe feluri. Cînd am făcut psihologie, mi-au plăcut foarte mult, poate cel mai mult, cursurile despre psihologia fiziologică, despre dopamină, oxitocină și așa mai departe. Într-un tîrziu am înțeles că o mulțime dintre formele noastre de bucurie sau fericire depin de chimie; nu într-un sens medical, de pastile, ci de cum manipulezi aspectele chimice ale vieții. Dopamina nu e ”for free”; trebuie să muncesc pentru asta. Nu să iau pastile, dar să alerg. Sau să dansez. Pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi în sensul acesta. Nu e la liber. Nu m-am îndepărtat foarte tare, de fapt, de tema întrebării: ce vreau să spun e că iau în modul cel mai serios posibil aspectele fizice, pentru că ele, de fapt, nu țin doar de fizic, de corp; și, în acest sens, Zorba Grecul a avut o influență enormă asupra mea.

Deci, dansați înainte de a scrie. Dar de ce scrieți, pentru cine scrieți?

Motivația de a scrie se schimbă. Așa cum se întîmplă în viața; din cînd în cînd se schimbă lucrurile. Cînd am început, scriam pentru că așa credeam că pot să găsesc o modalitate de a exprima gînduri, trăiri pe care nu le putea exprima altfel; iar în cazul unora, nici nu știam că sunt în mine, pînă cînd nu mă așezam să scriu. Am încercat să fac multe cînd eram mai tînăr: să fiu actor, să fiu medic, să fiu muzician. Dar nu eram făcut pentru niciuna dintre acestea. Cînd mă apropiam de 30 de ani, am descoperit că pot să scriu și că pot, scriind, să înțeleg cel mai bine ce este cu mine, ce este în mine. Apoi, mai ales că au venit copiii, am devenit tată, a scria a devenit pentru mine și un fel de a trăi ceva ce nu pot trăi în mod uzual, un fel de ”viața alternativă”. Prin imaginație. Merg în America de Sud cu imaginația, chiar dacă, să zicem, poate nu voi ajunge niciodată acolo. Și a mai fost ceva: spre exemplu, cu romanul ”Trei etaje” (singurul tradus, pînă acum în românește, n.m., CP), a fost altfel – nici nu am vrut să îl scriu, a fost ceva ca o mare piedică în mine. Pentru un timp îndelungat, de altfel, chiar m-am oprit din scriere. În acea perioadă, am descoperit o mulțime de lucruri pe care le numim de regulă ”secrete” – și despre mine, și despre prieteni de-ai mei. Le-am cunoscut pe toate acestea altfel decît prin intermediul unei cunoașteri reci, detașate; le-am cunoscut de foarte aproape. Și poate că această carte a fost o o modalitate, sublimînd lucrurile, de a fi împăcat, de a înțelege mai bine ceea ce am descoperit atunci. Nu spunînd direct acele ”secrete”, pentru că ele sunt și așa trebuie să rămână, ”secrete”; dar scriind o carte despre secrete, despre ceea ce nu se vede așa de ușor.

Ca să închid cercul deschis de întrebarea dumneavoastră și completat cu răspunsul meu: desigur că vreau să ating cititorii, să ajung la ei, să îi influențez, să îi fac să își pună întrebări despre viață, să am succes; așa ceva nu am cum să neg. Dar resorturile, a propos de scris, trebuie căutate mai adînc; și ele nu sunt aceleași, se schimbă. Am, așa-zicînd, mai multe ”drive”-uri cînd e să scriu.

Spuneați mai înainte că Zorba Grecul v-a învățat cumva despre viață, despre ce este viața. Literatura este viață?

Viața alternativă, cu siguranță că este. Mulți scriitori asumă că scriu despre ce se întâmplă în viață. Dar, cred, în foarte multe cazuri nu e așa, ci e opusul: scrii despre ce nu se întîmplă de regulă în viață, despre trăiri adînci, care nu se văd, sau despre fantezii foarte crude, foarte sălbatice. Te poți întreba despre acestea din urmă: sunt ele reale? Și ele vin către cititori, iar aceștia au experiența lor – dar nu ca pe ceva care ține de viața pe care ei o trăiesc, în mod obișnuit. Citind, nu trăind direct, ei descoperă aceste trăiri adînci, cum și fanteziile foarte dure. E viață? E și nu e. E o altă viață. O viață secundă.

Din tot ce ați scris pînă acum, care este cartea dumneavoastră cea mai autobiografică?

Niciuna dintre ele nu e autobiografică. Cea mai personală este ”Trei etaje”, dar nici ea nu e autobiografică. Ea este așa din alt motiv: în restul cărților mele, obișnuiam să pun un fel de distanță, în timp, între mine și ele, mai precis între mine și întrebările și evenimentele din aceste cărți; aici nu am reușit și nici nu am vrut, de fapt. Cu ”Trei etaje” e altfel: nu e nicio o distanță între mine și magma fierbinte a acestei cărți, sunt încă acolo. Sunt acolo și încerc să rezolv, pe cont propriu, problemele pe  care  le pune această carte.

Cum explicați explozia literaturii israeliene în ultimele decenii? Ce s-a întîmplat?

Pot să vă pun exact aceeași întrebare despre filmul din țara noastră. Ce s-a întîmplat? Cum explicați ceea ce se întîmplă, și e minunat că se întîmplă, în ultimul deceniu cu cinematografia dumneavoastră? Cum explic? Israelul este, dacă pot spune așa, un fel de paradis pentru conflicte. Ați fost acolo, ați văzut la fața locului cum se simte în aer tensiunea. Dar aceasta nu este neapărat ceva de rău. Pentru că acest aer al conflictului, al tensiunii pe care îl respirăm acolo este foarte bun pentru literatură; îți poți luat din el o mulțime de lucruri de care ai nevoie pentru a face literatură. De asemenea, cred că formulele de leadership politic pe care le cunoaște țara mea sunt foarte provocatoare și fertile pentru literatură. Spre exemplu, dacă simți că viața ta, viața reală nu e reprezentantă în nici un fel de forțele politice – și, a propos, eu nu cred că avem o reală opoziție acum, în Israel, cîtă vreme cei care se numesc opoziție încearcă să îi imite pe cei care sunt la putere -, aceasta poate fi o motivație pentru a scrie literatură. Eu, cel puțin, așa simt. Vreau ca vocea mea să fie auzită, iar vocea mea – și nu numai a mea, de fapt – este foarte diferită de ceea ce este oficială, mai ales la nivel politic.

Dar cum vă explicați că la țările care sunt imediat în jurul Israelului nu există o efervescență creatoare nici pe departe de cum se manifestă ea în Israel? Și mă refer cu precădere la acele state sau regiuni care și-au făcut aproape un program din a urî, ele o spun cu subiect și predicat, Israelul?

Nu cred că știu suficient de multe încît să pot răspunde la această întrebare.  Cred, totuși, că în Egipt există o mulțime de scriitori; pe unii dintre ei, îi cunosc chiar eu. Sau poate că există, dar pentru scriitororii din aceste țări ori regiuni este mai dificil să obțină recunoaștere în afara țării lor. Poate că există scriitori minunați în Liban, în Egipt, în Siria – despre care noi nu știm nimic…

De fapt, întrebarea ascunsă în interogația mea precedentă este aceasta: e literatura legată, într-un mod esențial, de geografie? Și / sau de istorie?

Probabil că răspunsul este ”da”, pentru ambele întrebări; dar cu nuanțe diferite. Eu, cînd scriu, cînd îmi scriu romanele, sunt foarte local, în sens geografic. Așa pot să fixez lucrurile cel mai bine. Sigur, cărțile mele sunt traduse, se duc spre cititori din alte regiuni, dar, la început, eu sunt ”extrem-israelian”. Nu gândesc global, dimpotrivă, gîndesc local; am fost născut în această țară, am crescut aici, ceea ce e aici cunosc eu cel mai bine și despre aceasta cred că pot să scriu cel mai adecvat. Inițial scriu pentru un public israelian; ceea ce nu înseamnă că acest tip de raportare pe care îl am la scriitura mea anulează faptul că literatura transcende granițele geografice. O face și e extraordinar că o face!

Despre istorie? Noi, evreii, avem o istorie foarte lungă. Și asta nu se poate nega, chiar dacă nu ești un om religos – iar la noi în țară este această distincție foarte puternică, între cei care asumă o condiție seculară și cei care sunt practicanți religioși. Și această distincție e ea însăși tensionată, deci o sursă importantă pentru creativitate. E ceva interesant: pînă când nu am început să fiu tradus în alte limbi, nu m-am gîndit la cît de evreiască este literatura mea. Dar chiar așa este – foarte foarte puternic ancorată și în geografia țării în care sunt născut și, poate mai ales, în istoria ei. Duc această istorie după mine oriunde aș fi; de fapt, nu cred că poți să fugi de geografia ta natală și nici de istoria ta. Și atunci, că vrei, că nu vrei, le utilizezi în ceea ce scrii; mai mult sau mai puțin, depinde de la carte la carte. Geografia și istoria sunt materiale din care poți să faci povești, materiale foarte generoase și solide. Și cred că nu e deloc rău; dimpotrivă, iau acestea ca pe avantaje.

Aveți maeștrii pentru ceea ce faceți în literatură?

Cărți mai degrabă. Cărți la care mă raportez ca la niște culmi – care sunt, deopotrivă, foarte motivaționale pentru mine. Și filme, și muzică. Cărți – cum e, spre exemplu, ”The Same Sea” a lui Amos Oz – în care proza se combină cu poezia. Această combinație reprezintă pentru mine ceva foarte prețios. Sau Philip Roth mă inspiră foarte mult. Sau filmele din seria ”Before sunset” / ”Before sunrise” / ”Before midnight” – filmele acestea trei înseamnă foarte foarte mult pentru mine. Cînd a fost făcut fiecare dintre aceste trei filme, eram chiar la vîrsta la care se găseau personajele acestor filme – și am înțeles foarte multe despre mine și despre viață și despre iubire.

Adică, mijlocul anilor 1990, mijlocul anilor 2000 și 2013 sau 2014, cînd a fost lansat cel mai recent dintre filme. Știu prea bine ce spuneți – căci și mie îmi plac foarte mult toate trei. Și, înțeleg, vor mai fi – seria nu e terminată. Ethan Hawke și Julie Delphy – amîndoi uluitori! Are și muzică – ”A Waltz for a Night”, la finalul celui de-al doilea, cred…

Da. Julie Delphy cîntă.  Se poate și dansa, desigur. (zâmbește). Ethan Hawke a devenit, el însuși, și scriitor.

Da, da. Avem o carte în românește de-a lui. Iar mama sa a stat mult în România și e prezentă, splendid, în mai multe cauze de caritate…

Da? Foarte interesant, foarte frumos și impresionant. Deci, filmele acelea trei – da, și eu sper că vor continua – m-au marcat foarte mult. Ele joacă acest rol de ”ghid”, de ”maestru” pentru mine.

Și ”Cercul poeților dispăruți”? Rămâne un reper major pentru dumneavoastră?

Da. Chiar dacă e un film foarte trist, de fapt. E un film despre artă, despre literatură, despre cum să înțelegem toate acestea, dar este și un film despre pedagogie, despre ce poți face, cu imaginație, ca profesor. Și eu sunt profesor, de ani buni deja. Și vreau să fiu un fel de profesor cum e Robin Williams în acest film; nu sunt sigur că am reușit să fiu așa ceva mereu. Dar aceasta este ambiția mea, ca profesor. Cînd reușesc să fac asta, cînd provoc mirare și un fel proaspăt de a înțelege pentru studenții mei și cînd văd aceasta în ochii lor, este pur și simplu extraordinar pentru mine, o mare bucurie…Este un fel de o satisfacție care este comparabilă cu aceea de a scrie, iar uneori e chiar mai mult decît atît.

Scrieți ușor? Distrugeți mult din ceea ce scrieți?

Depinde de carte. Nu e de fiecare dată la fel. La unele scrisul meu e exploziv, e ca o revărsare – și trebuie să fiu atent să ma liniștesc cumva, pentru că aș putea scrie aproape dintr-o bucată totul. La altele, e foarte greoi, scriu cu multe ciorne, cu multe drafturi, cu mult efort, ca și cum aș urca, gîfîind, un munte. Mă opresc des, fac greșeli, mă enervez; nu e deloc confortabil atunci. Pentru unele cărți e ca și cum deasupra lor aș avea o aură, e ceva aproape magic; la altele, mă simt ca și cum trebuie să stau, timp îndelungat, în tranșee.

Ce vă blochează scrisul? Ce vă plasează în criză, într-o criză care vă crispează, în așa fel încît să nu puteți să scrieți?

Hm. Cred că am ceva de spus aici. Poți începe un roman știind care e structura lui – și e foarte bine să începi așa, de fapt. Acesta este un avantaj important, dar și ceva care poate provoca o mare inhibare. Pe de o parte, știi ce vrei, știi ce ai de făcut. Pe de altă parte, dintr-odată, te simți ca și cum ai fi într-o închisoare. Vezi peste tot o mulțime de granițe și te gîndești că nu ești liber decît într-o foarte mică măsură. Și atunci, miza devine cum să îți creezi tu libertate și prospețime și inventivitate, chiar dacă, din start, știi cam unde trebuie să ajungi. Este o mare mare provocare aceasta. Majoritatea blocajelor au survenit în cazul meu când am înțeles foarte bine ce am de făcut și cînd am înțeles, totodată, că trebuie să îmi construiesc un drum spre libertate, pentru a fi în afara ”închisorii” pe care tot eu mi-o făcusem cadou.

Și, în oglindă cu ceea ce întrebam mai sus: ce vă dă aripi să scrieți?

Aici sunt mult mai multe. Am mai multe ”motoare”, ca să zic așa. Obișnuiesc să folosesc, des, muzica. Apoi, e pur și simplu bucuria de a mă juca cu cuvintele; uneori pot să fiu fericit și dacă, la finalul unei zile, am scris o singură frază, dar aceea cu adevărat bună, cu adevărat melodioasă și adevărată. Și, nu ascund, îmi iau ”aripile” de care spuneți și de la cititori, din reacțiile lor; sunt foarte importante pentru mine. Mă simt minunat cînd văd că literatura mea îi atinge pe oameni. Cînd îmi trimit scrisori, cînd vin să asiste la lecturile mele publice, cînd argumentează sau cînd se preocupă în legătură cu ceea ce scriu. De 13 ani, pot să spun, sînt într-o permanent ”turneu” al cărților mele; niciodată nu s-a oprit cu adevărat, pentru un interval mare de timp. Nu vreau să fac complimente gratuite; întîlnirile cu cititorii mei chiar îmi dau foarte multă forță. Inclusiv forță de a scrie.

Aveți o școală de creative writing. Deci învățați pe cei care vin acolo despre cum se scrie. Ce NU se poate învăța despre scris și e, totodată, fundamental despre faptul și actul de a scrie?

Direct, un singur cuvînt și tot ce în spatele lui: pasiunea. Nu se poate preda. E sau nu e. Simplu! Dar, legat de pasiune, există totuși ceva ce încerc să fac în legătură cu pasiunea: încerc să îi provoc să fie așa, să fie pasionali, pasionați. E imposibil să scrii literatură – de fapt, să scrii bine – în afara pasiunii. Am studenți foarte talentați, capabil să lucreze enorm, dar care nu au așa ceva; le văd potențialul enorm, dar…Pasiunea e sau nu e! Dacă nu e, iese altceva cînd încerci să scrii literatură. Uneori le și spun: eu pot să încerc să vă învăț multe, dar nu și pasiunea. Dacă nu își investesc inima în ceea ce scriu, iese altceva…

Ce vă sperie din ceea ce are legătură cu literatura? Există, de fapt, ceva de acest gen? Și, desigur, ce vă bucură foarte mult?

Depinde de timpul în care puneți această întrebare. Întîi, că la întrebările acestea, la fiecare dintre ele, nu există un singur răspuns; răspunsurile sunt mobile și depind de context. În plus, poate că verbul ”a fi speriat” nu e foarte potrivit aici. Mai degrabă, e vorba de ce mă inhibă, de ce mă blochează, de ce mă face să fiu mai degrabă rezervat în legătură cu ce e sau ce poate să facă literatura. La fel și despre bucuriile pe care mi le poate aduce literatura – sunt de multe feluri și ele se întîmplă așa, ca bucurii, în contexte distincte. Sau, uneori se întâmplă ca plusul și minusul să fie simultan într-un singur context: de exemplu, cînd încep sau după ce public un nou roman – pot să fiu foarte anxios și pot să fiu și foarte nerăbdător în legătură cu ce va ieși. Nu e frică, dar e tensiune, e așteptare, e neliniște și e, deopotrivă, și bucurie. Sau: cînd dau interviuri. Iată două situații de raportare personală diferite în funcție de locul în care mă aflu: acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră, mă simt bine, confortabil, savurez discuția noastră ușor jucăușă; dar, cînd sunt în Israel, sunt crispat și fragil, trebuie să fiu foarte atent ce spun, pentru că fiecare cuvînt îmi poate fi răstălmăcit și se poate întoarce către mine ca un bumerang.

Și acum doar între noi, căci nu ne aude nimeni: continuați să scrieți poeme pentru uz personal?

Da, da. Foarte proaste!

Spuneți însă despre ele că pot împinge ideea unei cărți, a unui roman. Ce trebuie să fie în acele poeme pentru ca de acolo să se nască un posibil roman?

Așa este. Cîteodată folosesc aceste poeme pe post de chibrituri cu care aprind un posibil roman. Ele pot fi înaintea unei cărți. Pot să aprindă ”focul”. Era cu ceva timp în urmă un ”fake magician” la noi, în Israel – și omul acesta pretindea că poate să citească gîndurile oamenilor. Unul din lucrurile cu care se lăuda era că, dacă vrea, poate indica, cu un băț, unde se află petrol. Și au fost destui oameni care l-au crezut în stare să facă așa ceva. De ce îl invoc? Pentru că poemele mele sunt, oarecum, ca bățul lui. Eu pun un băț. Acolo poate fi ”petrol”, poate fi literatură, poate fi un roman…Am găsit locul unde ar putea fi – și, după aceasta, trebuie să fac săpături. Cam asta e…

Și, o ultimă întrebare: cine credeți că este cititorul ideal pentru literatură – un bărbat sau o femeie?

(tace  mai mult de 10 secunde și se concentrează) Poate că un androgin. Nu știu…Mi-ar plăcea ca așa să fie: ceva de genul unui mix.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *