Philip Marlowe, dincoace de metafizică

Pe când pregăteam ediţia în engleză a volumului meu Metafizica detectivului Marlowe, apărut în 2008 în România, la Polirom şi, sub titlul The Metaphysics of Detective Marlowe în 2013, în Statele Unite (la Editura Rowman & Littlefield/ Lexington Books) am fost supus unei provocări neaşteptate. Trecusem deja de primele faze ale editării manuscrisului, când lectorul de carte – un ins pe cât de straniu, pe atât de plin de umor –, m-a sunat şi mi-a spus: – Ascultă, de ce e detectivul ăsta, Marlowe, atât de important pentru tine? Nu pentru istoria literaturii, nu pentru romanul poliţist, ci pentru tine? Ţi-ar fi greu să pui câteva cuvinte pe hârtie? Te întreb pentru că sunt curios să aflu cum ajunge un intelectual din Europa de Est, în mileniul al III-lea, să scrie despre un personaj fictiv creat de un scriitor american mort de peste o jumătate de secol.

Am căzut, la rândul meu, pe gânduri şi am încercat să adun într-o formă coerentă zecile de cuvinte, frânturi de fraze şi imagini care mi se învârteau în minte. Iată, în traducere, câteva dintre ele.

1 Pentru că e un sentimental. Şi încă unul de cea mai fioroasă factură: un sentimental fără sentimente.

2 Pentru că e dur, dar nu destul de dur – astfel încât pare adeseori neghiob, batjocorit de bandele de escroci şi de legiunile de femei primejdioase.

3 Pentru că renunţă la femeile în carne şi oase în numele unui ideal feminin mai înalt – pe care, de altfel, n-o să-l întâlnească niciodată.

4 Pentru că e, simultan, blând şi dur: de-o blândeţe mereu dură, şi de-o duritate îndulcită de calcul.

5 Pentru că pare ultimul supravieţuitor al unei specii extincte, care încă trăieşte pentru şi după codul onoarei.

6 Pentru că e un singuratic.

7 Pentru că e capabil să-şi descrie singurătatea în cuvinte de-o simplitate care uimeşte şi înspăimântă: „Pe dealuri, dincolo de Encino, printre pomii deşi, sclipea din când în când o lumină. Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi. Opreştete, Marlowe, astă seară nu eşti rezonabil.

Aerul se răci. Şoseaua se strâmtă. Maşinile se răriseră atât de mult încât farurile lor te dureau la ochi. Şoseaua urca de-a lungul unor ziduri de calcar, iar pe deasupra, suflând direct dinspre ocean, briza rătăcea prin noapte.

Am luat masa de seară la un local aproape de Thousand Oaks. O masă proastă, dar rapidă. Dă-le să mănânce şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea, dom’le. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani. Îi vedeţi pe cei care aşteaptă în spatele frânghiei? Vor şi ei să mănânce. Sau în orice caz îşi închipuie că vor. Ar fi mai mulţumiţi dac-ar mânca acasă conserve. I-a apucat însă un fel de neastâmpăr. Ca şi pe tine. Simt nevoia să-şi scoată maşina şi să plece undeva. Sunt victimele escrocilor care-au pus mâna pe restaurante. Iar am început. Astă seară, Marlowe, nu eşti rezonabil. Am plătit şi m-am oprit la un bar ca să torn nişte coniac peste cotletul New York. De ce s-o fi chemând aşa? m-am întrebat. Maşinile de tăiat carnea se făceau la Detroit. M-am dat jos din maşină în aerul nopţii, pe care nu se găsise încă nimeni să-l vândă pe acţiuni. Deşi probabil că o groază de oameni încercau s-o facă. Au s-ajungă şi acolo.

Am condus din nou maşina până la cotul de la Oxnard şi m-am întors de-a lungul oceanului. Camioanele cu opt şi şaisprezece roţi se îndreptau în convoi spre nord, împodobite toate cu lumini portocalii. Pe partea dreaptă, Pacificul, imens, greoi şi compact, se căznea să ajungă la ţărm, ca o femeie de serviciu ce se întorcea acasă. Nici lună, nicio agitaţie, doar zgomotul stins al valurilor. Niciun miros. Nimic din acel parfum sălbatic al mării. Un ocean al Californiei. California, statul magazinelor universale. Tot ce-ţi doreşti şi nimic bun. Iar ai început! Astă seară, Marlowe, nu eşti rezonabil.

De acord. Dar de ce să fiu rezonabil? Stau la biroul meu, mă joc cu o muscă moartă şi uite că apare specimenul ăsta mic şi prost îmbrăcat din Manhattan, Kansas, şi mă convinge cu forţa să primesc cei douăzeci de dolari ai ei, mototoliţi, ca să-i găsesc fratele. Am impresia că-i un escroc, dar ea ţine morţiş să-l găsesc. Aşa că strâng la piept această avere, mă transport până la Bay City şi investigaţia pe care-o fac e aşa de obositoare că-s gata-gata să-adorm de-a-n-picioarelea. Dau peste oameni simpatici, cu şi fără dalte de spart gheaţa înfipte în ceafă. Îmi văd de treaba mea, dar dau peste alte buclucuri. Pe urmă vine iar, îşi ia cei douăzeci de dolari de la mine, mă sărută, apoi îmi restituie banii fiindcă nu am încheiat încă ziua de muncă.” (Traducere de Const. Popescu).

8 Pentru că tandreţea pe care-o emană e smulsă din adâncimile logice ale gramaticii, şi nu din limbajul direct.

9 Pentru că e sedus de puritatea dorinţelor, exprimată în stilul în curs de naştere, numit hard-boiled, un fel de limbaj secret/public al cărui Poisonville încă rămâne a fi inventat.

10 Pentru naivitatea necontrafăcută, transcrisă într-un limbaj de-o maximă directeţe – un strălucit exemplu de retorică ce se mişcă pe-o frânghie suspendată în aer.

11 Pentru că se complace să fie „un om expirat” într-o lume în care tipul uman de succes e „omul recent”: individul fără memorie, fără credinţă, lipsit de respect, onoare şi idealuri.

12 Pentru că rămâne sărac şi relativ fericit într-o lume a milionarilor respingători. Respingători nu pentru că sunt milionari, ci pentru că sunt proşti.

13 Pentru că felul desăvârşit în care-şi controlează limbajul mi-a iscat o întrebare: „Oare ce cărţi a citit? Ce scriitori îi plac?” Nu sunt în stare să găsesc un răspuns util acestei întrebări legitime.

14 Pentru că impulsurile lui sunt înrădă- cinate într-un impuls eminamente fizic, pe când povestirea lor e suav-metafizică.

15 Pentru că valorile în care crede – ca orice om onest – sunt libertatea şi compasiunea.

16 Pentru că întrupează contradicţiile unui modernism problematic – pe jumătate expresionism, pe jumătate casă de nebuni. Un modernism al vremii lui, dar şi, teamă mie, al vremii noastre.

17 Pentru că el vorbeşte tăcând, iar noi îl auzim privind.

18 Pentru că, potrivit lui Umberto Eco, există adevăruri obiective şi adevăruri enciclopedice. Acestea din urmă ne îngăduie să plângem atunci când moare Anna Karenina, şi tot ele ne permit să fim umbrele lui Philip Marlowe, ale eşecurilor şi dilemelor lui morale. Din acest punct de vedere suntem cu toţii, aşa cum spunea Leonard Cohen, paraziţi ai cerului.

19 Pentru splendida ironie, disperare şi nonşalanţă a începuturilor romanelor care-l povestesc pe el şi ne reinventează pe noi:

„Era pe la unsprezece dimineaţa, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea ameninţarea unei ploi torenţiale. Purtam un costum albastru deschis, cămaşă, cravată şi batistă în buzunarul de la piept, toate de culoare închisă, pantofi negri, şosete negre de lână cu baghete albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit şi necherchelit şi nu-mi păsa dacă cineva îşi dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detectiv particular bine îmbrăcat.” (The Big Sleep). (Traducere de Const. Popescu).

„Pe uşa cu geam jivrat e o placă scrisă cu litere negre, scorojte: Philip Marlowe… Birou de cercetări. O uşă destul de jalnică, la capătul unui coridor la fel de jalnic, în genul de clădire ce fusese nouă pe vremea când camerele de baie îmbrăcate complet în faianţă au constituit baza civilizaţiei. Uşa e încuiată, alături e însă o alta, cu acelaşi anunţ, dar neîncuiată. Intraţi – înăuntru nu-s decât eu şi o muscă mare, albastră. Dacă sunteţi însă din Manhattan, statul Kansas, vede- ţi-vă mai bine de treabă”. (The Little Sister). (Traducere de Const. Popescu).

20 Pentru că identitatea lui rămâne neschimbată, în timp ce imaginaţia noastră e neobosită.

21 Pentru că imaginile lumii lui se derulează repede, pe când mintea noastră se împiedică şi încremeneşte.

22 Pentru că trăim în iluzia unei iluzii şi credem că mai există lucruri care contează. De fapt, nu mai există. Tot ce-a mai rămas e celebritatea care durează un sfert de ceas. Totul e postmodernitate. Dar el continuă să fie eroul.