Dacă într-adevăr căldura excesivă estivală, fără legătură cu încălzirea globală, aduce la noi o stare de efervescență cerebrală, manifestă negativ însă la nivelul exprimării românești, adeverind parcă regretul augustinian (acesta independent de anotimp, însă) după care „vorbirea este înceată și întinsă și apăsător de neasemuită gândului” (pe larg în De catechisandis rudibus), dar confirmând pe deplin și constatarea înțeleptului din Haimanale „căldură mare…” situația se complică atunci când încetineala sau întinderea în rostire reflectă încetineala și în gândire, dacă nu chiar stopul… mintal (pare-se intratabil la Urgență).
Dar, nici în spațiul hibernal lucrurile nu stau cu totul altfel, diferind doar temperaturile și implicit codurile aferente; subliniam în iarna trecută că unii, lăudabil, adeveresc reclama „îți merge mintea la rece”, pe când altora le îngheață, li se congelează, cu slabe speranțe de revenire de prin martie, așa cum putem observa caragialian scriind „din primăvară până-n toamnă”.
În acest context este de-a dreptul incitant ce rimă perfectă pot crea doi termeni atât de diferiți ca origine, adică fudulie derivat de la fudul, din turcescul fodul și prostie derivat de la prost din slavul …prost. De fapt surprinzătoare este rima semantică și mai puțin cea formală datorată sufixului identic. Fiind cu totul adversarul generalizărilor, nu voi proceda decât la exemplificări, cu atât mai grave însă cu cât acoperă o suprafață supărător de largă. Și mă refer la mijloacele media, audio-video; deci nu audeo-video, cum am mai auzit pe surse, audere însemnând în latină a îndrăzni, nicidecum a auzi, deși ceva adevăr are și fonetica asta populară, căci trebuie să ai ceva curaj al inconștientului ca să debitezi cu seninătate atâtea prostii și să fii și mândru, sau fudul de ele.
Dacă acestea – mijloacele adică – excelează în defăimarea învățământului românesc, adeverind cugetarea romană după care (sub)mediocrii ajunși (mai) sus, nu uită să (se) răzbune (corigențele avute, spre pildă), nu înțeleg de ce, la rândul lor n-ar trebui blamate pentru inepțiile pe care le propagă la nivel național. Subliniez dintru început că nu este vorba nicidecum, despre atingerea mult clamatei și invocatei până la obrăznicie, libertăți a presei, pentru simplul motiv că ea nu există, sau nu ar trebui să existe juridic în măsura în care – o voi arăta în final – libertatea nu are atribute, sau, în cazul de față, atribut substantival genitival („a presei”). Legat de învățământul nostru, doar o întrebare retorică: dacă e atât de prost, de ce exportăm anual mii de absolvenți la universitățile occidentale și americane, chiar și la liceele de acolo? Probabil ai lor sunt mai proști decât ai noștri, că altfel nu s-ar explica fenomenul. Confirmări am avut, dar asta e o altă problemă. Apoi, dacă profesorii români sunt atât de debili și decăzuți (ciubucari, pedofili, nepregătiți, isterici, violenți), cum se explică zecile de medalii olimpice obținute pe plan internațional de elevii noștri, până și la oropsita latină? Desigur, mai ales în acest caz, rezultatele nu reflectă sistemul nicidecum, ci ambiția admirabilă a tinerilor și dăruirea absolut pro bono a unor profesori. Dar, oricum, toți sunt parte a învățământului românesc.
Desigur, dacă privim în mare, dar și selectiv – ca să nu generalizăm, după cum am promis – cine ne conduce și cine ne informează, nu putem să nu acceptăm că am avut și avem un număr apreciabil, adică depreciabil, de foști corigenți, poate repetenți, cert (sub)mediocri (oare de ce numai anumitor specializări li se solicită foaia matricolă???). Deranjant este faptul că există o anumită categorie de „lucrător în media”, cum bățoasă mi s-a recomandat odinioară o persoană, doritoare să-și impună presupusa omnisciență, uitând (dacă au știut-o vreodată…) ciceroniana aserțiune: „a te crede atotștiutor, este primul pas către prostie”. Ideal ar fi, după cum recomandă același orator „cu proștii să nu ai de-a face”; dar, când, inevitabil, îi vezi și îi auzi cotidian, constați că și după două mii de ani „pe nătărăi îi recunoști după vorbă, pe măgar după urechi”; exceptându-i pe cei care transmit dramatic din furtuni și viscole emițând zbierete și având glugă pe cap; ca atare nu rămâne decât exemplificarea scrisă a ineptelor perle, spre purificarea proprie prin metoda horațiană a râsului, dar fără a nutri naiva speranță a schimbării altuia. Evident, nimeni nu e perfect, doar Atotputernicul, deci nici profesorii, nici medicii, nici…, nici , dar, ca … (in)formator public, e „dovadă de prostie să vezi viciile altora și să le uiți pe ale tale”, avertizează Tusculanul (cu riscul de a mă și a-l repeta).
Dacă tot urmează inevitabilul, adică un divorț în stil… britanic (nu italian, cum spunea celebrul film de odinioară), brexitul adică, să începem cu ei, ca să știm că am scăpat… (nu e vorba de ai lor care prezintă temple din Roma făcute din jefuirea provinciei Dacia cu un secol … înainte de a fi cucerită și „jefuită”). Cu nu mult timp în urmă, după alegerile pentru primăria Londrei, aflăm de la un foarte firoscos în intenție, dar cam prost în rezultate, lucrător din media că „vă dați seama, primarul musulman al Londrei a depus jurământul într-o catedrală, stimați telespectatori, și nu într-o sinagogă…” (i se suflă în cască ceva și, după ezitări, adaugă) „sau… într-o moschee”. E o clară îmbinare a prostiei cu incultura. Mă îndoiesc că proaspătul primar și-ar fi dorit un atentat din prima zi de mandat, fie din partea ISIS, dacă jura într-o catedrală, fie a Mosadului, dacă o făcea într-o sinagogă.
Ceva mai recent, aflându-ne deja în plină campanie de centenarizare a națiunii și a Țării, televiziunea publică națională, cuprinsă de o frenezie monarhistă (care însă nu cred că o scapă de falimentarele datorii) cam greu inteligibilă (parcă mai potolită post mortem…), mai ales că de la Țiganiada încoace, se speră într-o rânduială mai laxă „demo-aristo-monarhicească”, deci cu Rex(i) pe ultimul loc, ne povestește pe larg despre meritele primului monarh al Patriei, care ar fi intervenit pentru memorandiștii ardeleni la împăratul Ferdinand (sic!) al Imperiului Austro-Ungar; nu numai că intervenția rămâne sub semnul întrebării, după unii istorici, însă nu putea avea loc pe lângă nici un Ferdinand, căci împărat era Franz Josef; totuși, când te dai specialist în emisiuni monarhiste, nu strică puțină informare istorică. Chiar dacă săptămâna următoare vei face emisiune despre prețul legumelor din Piața Obor a capitalei, constatând cu mânie proletară și paternă îngrijorare, an de an cu identică isterizare, costul exorbitant al mielului pus de români – accentuat – pe masă la Paști; de parcă unii l-ar pune sub masă sau pe dulap și asta i-ar schimba prețul.
Pentru profesionalismul relației discurs-imagine este și informația conform căreia la premiera filmului lui…, în capitală, sala „era plină ochi de cinefili”, doar că din imaginea însoțitoare rezulta o jumătate de sală goală, sau… plină (imaginea putea fi și de la alt eveniment…). În spiritul așezării cailor înaintea căruței, aflăm de la una din suspect de numeroasele prezentatoare meteo (nici măcar tangente științei), că „mâine va ploua pentru că avem cod”, deși nici invers n-ar fi prea sigur. Un lucru este cert însă: criteriul angajării la acest sector, indiferent de canal (tv, adică) este lungimea membrelor inferioare și dispoziția putătoarei de a le expune cât mai generos.
Nu putem spune însă că meteo nu ne și distrează; spre pildă, după prima topire a zăpezilor, suntem informați că în orașe, din cauza apei acumulate, „canalizarea a refulat”; prostia exprimării e atât de constantă anual, încât mă văd obligat să repet: ar fi bine dacă ar refula, ar însemna că e bine făcută; dar ea, canalizarea, a defulat. În aceste condiții singurul bine ar fi, recomandat și în alte dăți și situații, ca emițătorul, saussurian zicând, să refuleze, adică să nu defuleze în cuvinte. Dar: să nu fim naivi, iarna a revenit „furioasă” după cum aflăm cu îngrijorare din metafora de grădiniță cu orar redus, însă, paradoxal, aceeași voce brusc înveselită ne spune că „munții sunt din nou bucuroși de zăpadă”; nu știm cu care munți s-a comunicat verbal, din măruntaiele cărora (altă metaforă ineptă, de parcă munții ar avea intestine, amintind de inscripția hibernală din piețe „avem mațe”) a venit informația. Una e să fii Lucian Blaga, implorând „dați-mi un trup, voi munților”, și alta un pigmeu pretinzând ceva fără sens. Ca totul să aibă de data aceasta o notă de drăgălășenie, ni se spune zilnic că „iarna a revenit acum din nord, dar a fost numită mica bestie din est”, spre a o deosebi de prima, bănuim mare. Aluziile la bestialitatea din est sunt, dacă nu subtile, oricum transparente; la jurnalul BBC, un brexitan, strigă printre fulgii viscoliți că „tot ce e rău vine din răsărit”, adeverind că nici supușii coroanei britanice nu strălucesc prin inteligență, oricât ar fi de fuduli.
Dar, politicul pare să nu doarmă nici în sfera informării meteo; aflăm vreo trei zile la rând că „mâine vom avea o adevărată zi de iarnă în toată țara”; harta însă ne arată temperaturi de + 7grade la Timișoara, +8 la Oradea, tot atât la Baia Mare și Cluj; cu minus destul de sever, e drept, în rest și specificat cu grijă ca atare de „specialistă”. În calitate de cetățean român responsabil, mă întreb în anul Centenarului, oare Banatul și Ardealul unde sunt ? dacă în cazul Banatului ar fi o scuză – impardonabilă totuși – căci actul unionist s-a consumat în 1919, în rest am avea anume suspiciuni față de emițător. Nevoind să cred că sunt canale vândute străinilor, mai ales celor care pregătesc și ei centenarul pe invers, presupun același grad de prostie ca și în alte cazuri. Da, inclusiv fenomenul meteo, în anumite circumstanțe, poate avea impact propagandistic, dacă e prezentat cu capul, nu cu picioarele. Ar mai fi de amintit că „la noapte vorbim de temperaturi de până la…”, când în fapt orice om normal doarme noaptea fără a verbaliza.
Mari probleme poate pune însă pentru semianalfabeți și topica; din interminabilul și rentabilul (pentru canale) serial „mizeria medicinii românești” (existentă administrativ și spitalicește, dar totuși NU generală), aflăm recent că la un spital de pediatrie, au fost observați doi șoareci: unul în toaletă, celălalt în fața ei; după unele surse ar fi fost unul și același. Aspectul e realmente scârbos și trebuie sancționat în primul rând prin deratizare; stresul provocat unui copil poate avea consecințe incalculabile. Să nu confundăm rozătoarea vie cu cele din Spărgătorul de nuci, care vin în noaptea de Crăciun să se bată și să fure jucăriile copiilor; dar până și în asta Ceaikovski se dovedește de o sensibilitate genială, muzica bătăliei sugerând hidoșenia hulpavelor rozătoare în fața purității copiilor (nu înseamnă să le cerem administratorilor de bolnițe să asculte și să vizioneze vreun balet ceaikovskian spre a vedea cum trebuie luptat cu rozătoarele).
Dar, în context, problema e alta: lăsând la o parte o anume indiferență a organelor îndreptățite (și plătite) să nu fie indiferente, autoarea reportajului (aici vine topica!) ne spune textual că „din discuțiile purtate cu personalul spitalului rezultă că au mai avut șoareci printre pacienți” (sic!): atât să fie de mare criza sistemului încât s-au comasat spitalele veterinare cu cele umane fără să fim încunoștințați??? căci altceva nu putem pricepe. Sau este deja efectul mecanic al imaginilor care ne pot afecta emoțional, până la prostire.
Ca efectul să fie complet și cumplit, aș propune ca și analizata rubrică meteo, tributară codurilor, să cuprindă și formula „vă avertizăm că previziunile codate s-ar putea să vă afecteze emoțional” (și patriotic, cum sugeram).
Există desigur și un anumit eroism al lucrătorilor media, doar că modul în care e prezentat îl pune sub semnul întrebării și al ridicolului; recent am aflat că două jurnaliste tv au făcut o vizită de lucru, bănuim, – că altfel nu aveau ce căuta acolo – în Afganistan unde, ne informează o emoționată colegă de canal „au stat două săptămâni în bătaia puștii”; ce sugerează expresia în cauză, știe orice vorbitor mediu de română. De vreme ce însă nu s-a întâmplat absolut nimic, nici în bine, nici în rău – și e bine pentru ele că a fost așa – înseamnă că prezentarea e mai mult de „poemațion eroico-comic”, vorba lui Budai Deleanu, sau că talibanii sunt tare proști trăgători de vreme ce nu le-au nimerit stând lucrătoarele media chiar în bătaia puștii; greu de crezut având în vedere, sutele, miile de căzuți „la datorie” și din rândurile NATO.
În final, ca să închei (din nou) cu trimitere muzicală, doresc să-i informez pe colportorii de știri în format tv din Timișoara – altfel nu-i pot numi – , că oricât i-ar excita minoritarele adunări irelevante cu celulare din Piața Operei, melodia cu care se încheie deja cutumiarul circ duminical, imnul nostru Timișoara, nu-i aparține formației Phoenix, care nici nu era în Țară la momentul respectiv, ci unei formații – vreți, nu vreți – cu nume latinesc PRO MUSICA. Să nu fim robii vârstei necoapte; decât să fii, cum spune o vorbă ungurească, „obraznic (de) tânăr”, mai bine surprinzător (de) tânăr dar informat.
Și, pentru că, așa cum sugeram la început, se pune prea adesea și impertinent problema libertății presei, mă întreb de ce mereu doar a acestei libertăți căci, conform vechiului drept roman încă viabil, „libertatea nu are atribute, ea există sau nu.”
