Cam așa s-ar putea parafraza celebrul răspuns shakespearian plin de lehamite („vorbe… vorbe… vorbe…”), în pragul unor evenimente aniversare cu rezonanță națională, universală uneori; și nu pentru că ar fi vorba de o desconsiderare a celor aniversate, cu atât mai puțin a celor aniversați, ci pentru că, de regulă asistăm la o beție de expresii, mereu aceleași dar din cavități bucale diferite, că de minte nu prea avem dovezi; și se mai adaugă și un strop de ticăloșie, după cum vom vedea.
Deci, nu întâmplător, după intrarea în noul an, dată fiind aniversarea centenară ce urmează, se continuă cu și mai mare frenezie decât în anul revolut, pregătirile de rigoare, asaltați fiind cu eternele expresii inepte, adică fără nici o relevanţă (in-aptus, neputincios, nepotrivit) în raport cu realităţile timpurilor de atunci, de acum și din totdeauna; evident că, în primul rând, deschidem „marea carte a istoriei”, fără nici o indicație bibliografică însă și fără a se specifica, pentru curioși cel puțin, care ar fi „micuța carte a istoriei” (probabil a celorlalți); o deschidem cu sobrietate pentru că „istoria ne învaţă” dar nu e clar ce anume și cu ce utilitate, mai ales dacă urmărim rezultatele în timp (spre pildă, Cicero, mare adept al maternității istorice, a sfârșit-o cu capul și mâinile pe treptele Senatului, evident desprinse de corp); în aceeași direcție (fără direcție în fapt) se încadrează și „învățămintele istoriei” de care nu pare să fi ținut seama cineva până acum; dacă totuși o citim și o învățăm, să ne propunem „să schimbăm istoria”, ceea ce iarăși sună a inepție cu pretenții pentru că nu vorbim de lungimea fustelor sau lățimea reverului; în continuare să ne ridicăm, asemenea strămoșilor, împotriva „tăvălugului istoriei”, deși încă nu avem vreo pildă să fi reușit cineva să-l oprească sau să-i schimbe direcția, oricum neclară; dimpotrivă.
De o certă ticăloșie, de data aceasta dar și cu alte ocazii aniversare, se dovedește a fi însă sintagma „s-au jertfit pentru ca noi azi…” și urmează ce ne convine nouă… azi. În timp am avut ocazia să vorbesc cu mulți oameni care au pierdut pe cineva în război, „drept” desigur, după cum am avut și eu „neamuri” care au luptat pentru eliberarea Țării, când de sub unul, când de sub altul. De la toți am auzit aceeași expresie neuzitată la vreo aniversare glorioasă: „i-au trimis la moarte!”. În război, îmi spunea un veteran, nu se moare eroic ci pentru că adversarul a fost mai iute de …glonț, sau erai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, adică atunci când a explodat obuzul. Din aceleași surse am aflat că descreierații, puțini la număr dar zgomotoși, care ieșeau strigând „La luptă, fraților!”, erau și primii care mureau, evident fără folos, adică fără să secere vreun inamic. Mai erau și cei care strigau „Să murim pentru patrie!”, lăsându-i însă pe ceilalți să o ia înainte și, evident, să o facă.
O singură expresie pare totuşi să fie mai aproape de realităţi, sau mai convingătoare în orice caz, anume „istoria se repetă”, ceea ce ar fi încă o demonstraţie că „învăţăturile istoriei” nu prea există, căci repetitivitatea vizează de regulă stări şi întâmplări negative. Partea proastă este şi că învăţarea istoriei înseamnă înmagazinarea datelor şi evenimentelor aşa cum le prezintă „specialiştii”, oameni şi ei, supuşi (stipendiaţi ai) găştilor sau visceralităţii individuale. Oricum, la câtă istorie se mai învaţă în şcoala românească şi cum prea mulţi elevi, prostiţi de „studiile de caz”, nu mai ştiu să plaseze o dată în secolul căruia îi aparţine (dar să nu ne mirăm că o bună, adică proastă parte a omenirii era gata, de dragul unui chef în plus, să sărbătorească trecerea în secolul XXI, în 31 decembrie … 1999), întrebarea Poetului despre ce e rău şi ce e bine „tu te-ntreabă şi socoate”, nu-şi mai are rostul.
Întoarcerea la surse mai poate salva ceva, în cazul de faţă mereu invocatul Cornelius Tacitus ca spiritus rector al unei posibile înţelegeri a vremurilor trecute, prezente şi viitoare. Cu mult înainte ca Giambattista Vico să teoretizeze faptul că „istoria se repetă”, Tacitus constata, „fără mânie şi părtinire”, ţinându-se „departe de cauzele întâmplărilor”, adică fără implicare, că Fatum (Soarta) face astfel încât lucrurile se învârt în cerc, esenţa rămânând aceeaşi, vitrina schimbându-se periodic. L-am mai citat și cu constatarea făcută, cu oarecare amărăciune, cum că istoria nu este altceva decât raportul dintre psihologiile conducătorilor (în general de un egocentrism ticălos – completează Lucanus) şi psihologia supuşilor cu cetăţenie. Evident că a vorbi de „raţiunea istoriei” e ridicol, ca şi a o personifica precum natura în buletinele meteo, iar la nivelul a ceea ce se numeşte universalitate legea unică, nescrisă, deci cu atât mai pregnantă, este cea a puterii.
Se mai pălăvrăgește cu sobru ifos de masă rotundă despre „mecanismele istoriei”, de parcă am fi pe vremea „omului-maşină”, a căror cauzalitate însă nu o explică nimeni. Fără pretenţii de istoric, de analist, sau de politolog, un Poet roman a explicat succint care este rolul celor puternici, arătând cu blândeţe şi claritate că ai lui, romanii, spre pildă, au venit în lume „spre a-i înfrunta pe trufaşi şi a-i ocroti pe cei slabi”. De adăugat însă la acest citat cu care ne-am mai întâlnit, că mai târziu, un englez, Edward Gibbon, a explicat, credibil, că toate marile imperii care i-au urmat celui Roman, s-au vrut o nostalgică (şi, adaug, infatuată) reeditare a aceluia; cu menţiunea noastră că, neoferind nimic, acestea din urmă au luat naştere înfruntându-i pe cei slabi şi coalizându-se cu cei trufaşi.
Ceea ce este însă bătător la ochi și supărător cu ocazia aniversărilor, centenare, seculare, sutare, indiferent cum le-am zice, este că tonul de mare parastas se referă la „cei mulți care s-au jertfit pentru ca noi azi…”; și nu e de mirare până la urmă, căci, deși am fost elev silitor la istorie, nu am învățat despre nici un conducător al Țării de azi, care să fi luptat pe vreun front (nu vorbim de vizitele de lucru și îmbărbătare a soldaților, de parcă aceștia aveau nevoie de precizarea sexului); rămâne de-a dreptul de un penibil… istoric să prezinți refugierea casei regale a Țării din calea invadatorilor, ca pe un gest eroic, patriotic; mă întreb ce se făcea Țara, dacă toți străbunii ar fi gândit la fel, regește adică, urmând avant la lettre îndemnul trist al lui Goga „să ne mutăm în altă țară”? (din păcate asistăm azi la o „recuperare”). Și mai regretabil este că, în ultimă instanță, nu miile de morți decid soarta unui război „drept”, ci aranjamentele politice, semn că s-ar putea și cu mai puține „jertfe nevinovate”; sincer, n-am auzit încă de „jertfe vinovate”, ci eventual de „inutile”, numite modern „colaterale”. Că politicul e decident, o dovedește Marea Unire a Banatului cu Țara, care a avut loc în… 1919.
Autocitându-mă, cu sau fără voia cuiva, propun spre lectură gândurile tânărului Constantin aflat pe front: „Constantin imagină războiul ideal: pe fâșia ce despărțea două țări, se stabilea un perimetru bine delimitat de ambele părți, aleșii popoarelor, înarmați corespunzător, urma să lupte în spațiul respectiv până când, în funcție de numărul morților, se decidea sfârșitul confruntării, în favoarea unora sau a altora. Oricum… pierderile umane erau ușor de recuperat la primele alegeri.” (Romanul lui Constantin).
Faptul că regula jocului istoric a rămas aceeaşi, dovedeşte încă o dată că nu există nici un fel de învăţăminte ale istoriei. Ca atare când un pigmeu se răţoieşte la un gigant, situaţia poate deveni cel mult horaţiană, adică implicând clasica și repetabila interogaţie „Risum teneatis amici?” (Prieteni, v-aţi putea reţine râsul?). Reproşurile pe care şi le adresează periodic cei câţiva puternici sunt cu atât mai manieriste cu cât, de regulă, unul face exact ceea ce a făcut celălalt, mai ales în materie de războaie, invazii (intervenţii militare, mai elegant spus), drepturile omului (nostru), anexări, etc. Anumite încercări însă sunt întotdeauna sortite eşecului, căci atunci „când un sărac încearcă să-l imite pe un om puternic, piere” (Phaedrus).
În fine, ar mai fi de adăugat gândurile păgânului Caecilius, (dintr-un dialog al creştinului Minucius Felix, cu titlul Octavius), un înţelept care nu ştie de Dumnezeu ci doar de zei, dar care e convins că „se amestecă în naufragii soarta celor buni cu a celor răi… mor în incendii vinovaţi şi nevinovaţi… când se dau lupte crâncene mor mai degrabă cei buni… în timp de pace răutatea nu numai că e pusă pe aceeaşi treaptă cu pornirile frumoase, dar e chiar mai mult apreciată”. De asemenea, lumea fiind condusă de ticăloşi, „e mai credibil că soarta (iată, Fatum al lui Tacitus), care nu poate fi supusă legilor, stăpâneşte aceste întâmplări felurite şi neaşteptate”. Anticipând parcă universala şi grandioasa luptă a puternicilor de azi, pentru drepturile omului şi ale popoarelor ce trebuie ocrotite, romanul conchide fără drept de apel: „astfel romanii preluând religiile tuturor popoarelor, au meritat şi împărăţiile lor”. Să nu uităm că „totuşi teama stăpâneşte lumea”.
Şi-apoi, nici marile convingeri nu ajută la nimic în faţa puterii: „Oare romanii nu stăpânesc fără Dumnezeul vostru? Nu se bucură ei de conducerea lumii întregi şi nu domnesc ei peste voi?”, îl întreabă, pe bună dreptate, clasicul pe creştin, cu trimitere şi la poporul care L-a descoperit pe Dumnezeu, aflat însă tot în perimetrul Imperiului.
Mutatis mutandis, fără dificultate, este evident că nu s-a schimbat nimic căci conducătorii şi supuşii, cetăţeni sau nu, au rămas aceiaşi, de unde şi justa îndoială a unora după care nu există (progres în) morală. Comemorările și expresiile aferente sunt cam aceleași. Să vedem totuși ce facem și cu următorul centenar, adică 2019, căci au fost și bănățeni care „s-au jertfit pentru ca noi azi să…”.
În fond, suprema eroare a marxism-leninismului a fost că şi-a propus să schimbe omul; precum marile religii.
Dacă ne gândim că am început anul sub semnul centenarului fostului președinte al Țării („a fost un om bun, și-a iubit țara și poporul”), după decesul fostului rege aproape centenar (care identic „a fost un om bun, și-a iubit țara și poporul”), înseamnă că bune semne seculare anul are.