Ultimul film al regizorului grec Yorgos Lanthimos, premiat la Cannes pentru scenariu (care este perfect dozat, ca o tragedie grecească, structurată după Aristotel), ne spune, in cheie postmoderna, povestea tragică a unui om obligat să îşi asume responsabilitatea pentru decizii imorale precedente, în pofida obstinaţiei cu care el refuză acest lucru. Sacrificiul ritualic al copiilor pentru a răscumpăra greşelile tatălui este vechi de când lumea. Aceeaşi intensitate a răzbunarii şi a justiţiei oarbe pe care o găsim şi în poveştile biblice. Un cardiolog reputat, cu o carieră impecabilă, o familie la fel de impecabilă şi o viaţă aparent perfectă, pierde un pacient dintr-o eroare de malpraxis datorată consumului de alcool. Lanthimos deja se plasează pe terenul vinei, deşi nu o face imediat, ci progresiv, construind încet şi atent relaţia chirurgului cu fiul celui decedat. Unde avem vină ar trebui să ne aţteptăm şi la căinţă, voluntară sau provocată de forţe externe, iar parcursul personajului interpretat de Colin Farrell trece prin toate răsturnările de situaţie posibile în confruntarea cu al său nemesis, încarnat de Martin, fiul celui abandonat morţii pe masa de operaţie, din neglijentă, nepăsare şi o flagrantă lipsă de compasiune.
Filmul debutează cu imaginea cardiologului, care discută lung şi rece despre ceasuri, cu o preocupare neobisnuită pentru calitatea, forma şi materialul curelelor de ceas, imediat ce a ieşit din operaţia în care un om a murit. Doctorul nostru este detaşat, lipsit de orice emoţie, nimic nu trădează faptul că ar fi afectat în vreun fel de moartea altui om în mâinile sale. Este rece şi indiferent. Ne putem întreba: de ce oare? Un posibil răspuns ar fi acela că doctorii se dezumanizează şi pierd empatia necesară faţă de pacienţi, un chirurg are nevoie de răceală şi raţiune pentru a performa eficient şi a lua decizii rapid, nu-i aşa?! Perfect coerent, însă Steven Murphy are o relaţie rece, aseptică, şi robotizată şi cu familia sa, soţia perfectă, Anna şi copiii, un puşti de 8 ani, Bob şi o adolescentă, Kim. Discuţiile lor se menţin pe subiecte mundane – menstruaţia lui Kim, udatul florilor, dusul gunoiului – iar relaţia dintre Steven şi Anna este ritualizată, inclusiv sexual. Totul urmează o rutină prestabilită şi un tipar, de la care niciunul dintre cei patru nu se abate. În acest context apare Martin, un adolescent tăcut şi cu un mod de a vorbi la fel de straniu şi fracturat ca Steven. Cei doi par foarte similari, deşi nu sunt; îi caracterizează o anumita detaşare şi răceală, însă Martin are o privire scrutătoare, nemiloasă, în care nu citeşti nimic despre lumea lui interioară. În ochii lui Steven, în relaţia cu Martin, percepi o imensă vinovăţie şi remuşcarea celui care a ucis o caprioară sacră cândva.
Semnificaţia relaţiei dintre Steven şi Martin nu ne este dezvăluită imediat, însa privitorul este avertizat, non-verbal, că ceva dramatic este pe cale să se întâmple, doar eroul nostru, Steven, nu ştie ce urmează să îi pună la cale destinul, zeii sau pura întâmplare. Întrucat nu suntem în tragedia lui Euripide, Ifigenia la Aulis, avem libertatea de a alege: cine va livra oare dreptatea pentru moartea comisă din iresponsabilitate extremă? Martin, adolescentul cu privire umbroasă şi o agendă ascunsă, este mesagerul sorţii, al zeilor sau este întruparea Răului? Chirurgul-demiurg care, din aroganţă supremă lipseşte de viata un nevinovat, fără a se căi trebuie să îşi întâlnească nemesis-ul şi să înveţe o lecţie karmică sau într-un univers deposedat de emoţii nu contează decât lupta dinte două voinţe şi orgolii? Nu ştim. Putem chiar să ne gândim că Martin, care acţionează şi se manifestă ca un sociopat tipic, cu o imensă furie reprimată şi o dorinţă de răzbunare disproporţionată faţă de nedreptatea care i s-a făcut prin moartea tatalui, îl informează pe Steven, rece si clinic, că întreaga lui familie va muri într-un mod atroce, pe care i-l descrie în 3 etape.
Previziunea macabră se adevereşte şi prima victimă este puştiul Bob, apoi talentata Kim, despre care aflăm, aparent întâmplător, dar constituie cheia simbolică a filmului, că a scris un eseu despre Ifigenia lui Euripide. Steven, chirurgul-demiurg refuză însă asumarea vinei şi responsabilitatea pentru vieţile celor din jurul său, până când este obligat să o facă. Anna, soţia devotată, ideală pentru un chirurg, lipsită şi ea de emoţii, află indirect multe lucruri ascunse de soţul ei, ceea ce o obligă la o serie de decizii şi alegeri singură, în lipsa acestora din partea lui Steven, care, superior, o ignoră brutal. E un moment de răscruce, în care capacitatea de a nu lăsa nicio emoţie să apară este pusă la grea încercare, iar momentul este suprins în discuţia despre flori dintre mamă şi fiica. Este unul dintre momentele terifiante ale filmului, pentru că îţi arată gol, expus, un univers uman despre care nu ştiai că poate exista. Lipsa emoţiilor şi controlul lor este un însemn al superiorităţii. Nicole Kidman este magistrală în acest rol al unei femei cu privire rece, gesturi robotizate, discurs calibrat, calculată la milimetru, care îşi găseşte resurse pentru a face faţă pierderii unuia dintre copiii. Răceala familiei Murphy este atât de terifiantă, încât te îngheaţă, e un univers aseptizat şi uniformizat la maxim. Nimic nu trebuie să iasă din norma, nici durerea, nici disperarea, nici furia. Oare este posibil? Cum să ai remuşcări şi compasiune dacă nu poţi simţi, dacă nu te poţi pune niciodată în locul celuilalt, pentru ca eşti superior? Steven nu acceptă eroarea sa, nu îşi asumă responsabilitatea şi este forţat în mod abrupt, neaşteptat şi extrem de brutal să o facă. Sacrificiul uman, al căprioarei sacre, iubită de o zeiţă, trebuie făcut, altfel lucrurile nu mai pot fi niciodată la fel. Martin, interpretat inteligent şi mult prea veridic de Barry Keoghan, se dovedeşte a fi departe de un puşti inocent, traumatizat de moartea tatălui; el îi manipulează pe toţi ceilalţi, se joacă cu minţile lor şi le induce somatic stări şi afecţiuni care îi conduc spre moarte. Mai mult decât atât, Kim deja îll iubeşte, Martin reuseşte să se infiltreze perfect în universul calm şi reglementat după norme doar de ei ştiute al familiei Murphy. Când este respins, Martin se transformă într-un monstru dezumanizat lipsit de scrupule, care nu va ezita să ucidă. Miza lui este răzbunarea, noţiunea de justiţie, aşa cum o înţelege el. Dacă l-a deposedat de tată şi nu doreşte să îi ia locul, atunci Steven Murphy va plăti preţul. SImbolic, figura tatălui e intens disputată aici. Martin vrea să îl deposedeze pe Steven de acest rol, la fel cum a făcut Steven cu tatăl sau. Steven se poate salva pe sine şi pe ai săi doar prin sacrificiul ritualic al uciderii.
Tragedia post-modernă, în universul steril al doctorului lipsit de orice emoţii este pictată în tuşe gri, metalice, cu cadre largi, care copleşesc prin eficienţa îndepărtării a tot ceea este uman sau transmite umanitate. Spaţiul fizic şi psihologic în care se mişcă Lathimos este inuman, iar faptul ca există o astfel de posibilitate copleşeşte privitorul, este prea mult. Umanul este redus la sânge şi carne, în rest nimic. Nu există dragoste, compasiune, solidaritate, empatie, nici măcar între membrii aceleaşi familii, nu există mila, vina, remuscarea, conştiinţa. Ce faci însă când întâlneşti pe cineva la fel de nemilos ca tine? Martin este karma, zeul retribuţiei după fapte, nemesis-ul care îl obligă pe Steven să înteleagă că e obligat să îşi asume şi plătească. E un film consternant, despre oameni care nu mai au caracteristicile a ceea ce considerăm uman în mod obişnuit, sunt doar entităţi complet funcţionale, extrem de eficiente şi performante, cu o viată reuşită la cel mai înalt nivel, din care lipşeste ceva esenţial; nu prea poţi spune ce anume, e aproape atât de straniu şi de nefiresc să intelegi cum functionează universul aseptic al reputatului chirurg Steven Murphy.
Filmul lui Lanthimos te bântuie prin faptul că iţi expune fără anestezie nişte personaje care functionează perfect în absenta oricarei urme de umanitate, iar acest lucru este nelinistitor. Loialitatea lui Lanthimos faţă de greci (Euripide şi Aristotel) este absolută şi emoţionantă – e frumos să vezi un astfel de tribut vizual unor clasici, pe un alt plan un ritual de sacrificiu în sine însuşi. Uciderea căprioarei sacre (conform mitologiei, căprioara lui Artemis). Filmul are atât de multe nuanţe şi niveluri, încât talentul şi abilitatea (în sensul de craft) grecilor sunt desăvârşite. Euripide a scris Ifigenia în Aulis înainte de moarte, ultima sa piesă, într-o stare de deznădejde şi cu o privire întunecată asupra unei lumi incapabile de umanitate, alegeri morale şi juste, compasiune faţă de celălalt. Uciderea căprioarei sacre este un film întunecat, dar, în ciuda nenumăraţilor critici care îl lasă pe raftul de dark horror are în el speranţa că există un fel de justiţie, livrată karmic, în mod neaşteptat, din surse nebănuite, o deux ex machina, ieşirea din situaţia imposibilă şi tragică în care se află personajele.
