Cui îi datorăm și cui nu-i datorăm granițele României de azi. Corectarea unei inexactități propagate de regretatul Radu Anton Roman.
Acum cîteva săptămîni primesc de la un bun prieten un e-mail cu un text referitor la un moment istoric important, care mă interesează în mod special: trasarea froniterelor între România și Ungaria, după Primul Război Mondial. Reproduc o parte consistentă a acestui text pe care l-am căutat pe internet dar nu am reușit să-i aflu autorul. Textul circulă preluat și ”nemestecat”, nefiltrat de pe un site pe altul, preluat într-o voioșie (fals) patriotică, fără o minimă verificare istorică. Afirmația din titlul articolului cu pricina i se atribuie “regretatului Radu Anton Roman” (nu am găsit sursa, poate nici nu am insistat suficient, iau sub beneficiu de inventar această citare). Iată-l: Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi… –“Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi,se pregăteau infiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii. Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze – n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”. Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Roman, „făcuse şi dăruise istorie şi geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veşnice, săvârşită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa. S-au împlinit 117 ani de la naşterea lui Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi. Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limba română şi un mare prieten al României. (…) A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării noastre, de când existăm ca stat „dodoloţ”. Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România şi românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa ţării noastre între frontierele ei de azi.”
Reiau ultima frază, dacă ați trecut cumva peste ea: Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa ţării noastre între frontierele ei de azi. Practic, să zic și eu ca autorul, această frază conține o gugumănie și o dezinformare. Gugumănia ar fi că noi, românii, nu am contat deloc în procesul istoric al Unirii (asta ar fi, după autorul articolului, o viziune patriotic-idilică), existența țării și chiar Unirea îi sînt datorate unui geograf francez.
Cum în problemele de istorie am un consultant serios, pe istoricul Viorel Achim (de la Institutul Iorga), i-am trimis și lui textul. Voi reproduce răspunsul lui specificînd că e vorba de un mesaj privat: “Văd că articolul e construit pe un articol al lui Radu Anton Roman. E cumva cel cu reţetele de bucate vechi? Se ştie cum a fost trasată frontiera româno-ungară în 1919-1920, în cadrul conferinţie de pace de la Paris, există cărţi despre asta, articolele de felul celui de acum nu fac decât să creeze confuzie. La trasarea frontierei s-a ţinut cont de harta etnică rezultată din recensământul maghiar din 1910, dar cu unele corecţii, pentru că, dacă s-ar fi respectat harta 100%, ar fi rezultat o frontieră foarte franjurată. Pe harta etnică de care vorbesc pete albe existau doar în zona de munte, unde populaţia era f. rară, nu în zona de câmpie, de la Timişoara la Satu Mare. E adevărat că nişte hărţi ale Ungariei, de format mic, prezentate de delegaţia Ungariei, avea nişte pete albe mari, dar nu pe aceste hărţi s-a lucrat, toată lumea ştia că se va lucra pe hărţile etno-demografice. România a avut noroc că experţii francezi, britanici și americani care au lucrat în comisia tehnică pentru trasarea frontierei au fost specialişti buni şi au lucrat corect. Americanii şi britanicii au pus în comisie nişte oameni care nu avuseseră de-a face înainte nici cu România nici cu Ungaria, nu aveau niciun sentiment faţă de cele două ţări, tocmai în ideea de a fi neutri. Franţa a pus în comisie nişte prieteni ai României (acesta a fost sensul gestului francez), care au lucrat însă şi ei după regulile disciplinei lor. Liniile de demarcaţie făcute de cele trei categorii de experţi au fost cvasidentice. Până s-a ajuns la varianta finală, introdusă în tratatul de pace de la Trianon, s-a mai negociat, pentru unele segmente ale frontierei. În această etapă s-au făcut multe deplasări pe teren, pentru a se vedea care e situaţia etnică. Francezii au pus şi mult suflet în această activitate din cadrul Conferinţei de la Paris şi atitudinea lor prietenoasă a fost de natură să influenţeze şi celelalte mari puteri.(…)”
Am lămurit cum e cu gugumănia și, în consecință, revenim la ideea că marea Unire nu e chiar opera unui geograf francez. Să reparăm și dezinformarea: granițele României nu au fost trasate de Robert Ficheux, ci de profesorul și mentorul acestuia, Emmanuel de Martonne, (1873 -1955), celebru geograf francez care din 1915 a colaborat cu Serviciul geografic al Armatei Franceze sub direcția generalului Robert Bourgeois. În cadrul conferinței de pace de la Paris 1919), a lucrat în patru comisii, printre care și cea a “afacerilor românești”. Bun cunoscător al Estului Europei, Emmanuel de Martone și-a dat doctoratul în geografie (litere) cu titlul Valahia, lucrare publicată în 1902, la editura Armand Colin., și, 1907, în geografie (științe) cu tema Cercetări asupra evoluției Alpilor Transilvani (Carpații meridionali).
Meritul geografului francez în trasarea granițelor este foarte important. În timpul lucrării în comisii a insistat să se țină cont “nu numai de regrupările etnice, ci, în egală măsură, de un punct de vedere mai material, de infrastructura teritoriului”. Devine operațional“principiul viabilității” și, astfel, localități cu populație maghiară semnificativă revin, totuși, României: orașele Arad, Oradea, Satu-Mare. În plan personal, de Martonne a fost prieten cu Grigore Antipa, care l-a inițiat în Geonomie, o disciplină la confluența dintre geografie și științele naturale. Memoria acestui savant francez care a iubit România este întreținută de două străzi, în Timișoara și Cluj, ce-i poartă numele.
Pe de altă parte, meritul profesorului Ficheux (evocat de Radu Anton Roman) de mare prieten al României este incontestabil. Prea tînăr ca să participe, la desenarea hărților de după Primul Război mondial, cel care s-a autointitulat “moțul francez”și-a manifestat mereu dragostea pentru țara noastră despre care a scris 29 de cărți ! Prima sa vizită în România a fost în 1921, într-un grup de doctoranzi conduși de Emmanuel de Martonne.
Notă: acest text a fost publicat, inițial, în suplimentul dedicat Centenarului Marii Uniri din revista ROMÂNIA LITERARĂ, in numărul din februarie.
