Chinuitoarele înțelesuri ale limbii.

„Scula-se-vor limbile…”

 

spune Sfânta Scriptură în frumoasa înţelegere a tălmăcitorului nostru de odinioară, căci, neobrăzate și nerușinate, vor voi să se măsoare cu Atotputernicul, după cum stihuieşte cu justificată amărăciune Psalmistul (care, la rându-i nu era tocmai feciorelnic…).

Deși veche de când omenirea, voința amintitei măsurări rămâne o eternă probă a… lipsei de măsură proprie individului sau poporului, o inepție, desigur, căci, mă învăţa odinioară o rudă apropiată, trecută prin multe, „nu poţi să te baţi cu Dumnezeu”. În planul artei însă, ar fi fost păcat să nu existe tentativa înfruntării cu Sacrul, fie și pentru faptul că nu am fi avut tragedia antică dar și alte încercări mărețe, e drept, dar cu încheieri  infernale.

Şi totuşi,  pe de altă parte, limba individuală, ca să mă exprim ușor arhaizant, cu folos îi este celui ce vrea să ajungă sus, fără a se scula împotriva Creatorului, ci mai curând şerpuind pe atotputernicul zilei. Fără a avea dorințe nesăbuite privitoare către culmile cerului, o anumită categorie umană, chiar dacă uneori neînțelegând precis unde să-și pună hotar  dar știind  întru totul ce urmărește, aduce tribut propriei limbi; și asta în manieră strict augustiniană chiar fără să-l fi citit pe episcopul hiponens, adică limbii din gură și celei a gândului.

În general, dar şi în particular, există o parte (pentru că totul, de când lumea, se des-parte într-o parte şi în altă parte) a cetăţenilor care se miră (minunează, chiar) din cauza unei anume atitudini a acelei felii a intelectualităţii ce tocmai ronţăie la ciolanul Puterii lumeşti. Am dat exemple cu alte ocazii, deci acum mă voi referi la o categorie anume; adică la acei intelectuali, nu tocmai puțini care, pe baze linguale, deci nu lingvistice, devin procotrocenensi (nu se știe precis pentru cât timp);

Am mai scris-o și o repet, cu tot respectul retrospectiv pentru Noica, în calitate de latinist nu pot fi adeptul îndemnului său „să nu încetăm să ne mirăm”, ci mă declar din rândul horaţienilor, adică „să nu ne (mai) mire nimic”;  asta şi ca să nu rămânem cu gura căscată.

Ca atare, accept obiectiv, adică volens-nolens, că din totdeauna a existat şi o intelectualitate carieristă, capabilă – senin argumentat – de cele mai abjecte trădări, delaţiuni şi felaţiuni, fiind prin aceasta obiect al cumpărării, sau res mancipi, conform dreptului roman (cu referire la sclavi însă); și asta în ciuda faptului că un alt principiu juridic, desigur tot roman, spune că „nimeni nu se poate vinde pe sine”; e drept, dar se poate oferi spre vânzare, pentru ca apoi să fie cumpărat.

Evident că procesul de vânzare-cumpărare devine unul subtil și depinde de putinţe şi pretenţii; dacă vulgul, de peste două milenii e mercerizat, adică făcut merx, mercis  (marfă) cu  panem et circenses (pâine şi spectacole de circ, desigur adaptate epocii, spectacolele, pâinea mai puțin), în același timp o anume intelectualitate cere, cu limba întâi, cu condeiul apoi, funcţii şi recunoaşterea valorii autodeclarate; exemple precum Seneca, Petronius sau Lucanus (deşi iluştri în domeniu) arată însă că ar fi bine ca petentul, îndrăgostit de propria-şi persoană, să ştie unde să-şi oprească atât organul din cavitatea bucală cât şi instrumentul scrisului ca prelungire organică (de la organon, adică).

Şi totuşi, anumiţi intelectuali devin vandabili în schimbul unor funcţii, nu neapărat grozave cât zgomotoase, în România (la cele „barosane” – realitatea a confirmat-o – civilii nu prea rezistă), sau ore de flecăreală savant-arogantă pe posturi TV; fie pe cel public, gras plătitor, de unde şi spectrul falimentului, fie pe cele intitulate naţionale, patronate, nu o dată, de infractori (blamaţi iniţial chiar de ifosarzii ofertanţi) care de asemenea plătesc bine, conform imperialului non olet, nu pute – banul adică, referitor la taxa de vespasiană (nu vreau să sugerez neapărat o sinestezie între posturile de televiziune, publice sau nu și rentabilitatea vespasienelor clasice care însă au scos din impas bugetul Romei imperiale la un moment dat și nu buzunarele private).

E drept că relele umanităţii nu le-am inventat noi, românii, dar din păcate pe unele le augmentăm nepermis de mult; şi mă refer la linguşeală, adică, etimologic, a da cu lingua în fel şi chip, sau în părţi şi… părţi; n-am scornit-o noi, dar, ridicând-o la cote naţional-sublime, sculându-se deci limbile, ne menţinem  și prin aceasta într-o latinitate etimologică totuşi remarcabilă.

Dar, pentru a exista marfă, trebuie să existe și cumpărători; privind în trecut, constatăm că relația intelectual vandabil – conducător este determinată și de tipul acestuia din urmă. În acest sens putem vorbi de cumpărătorul neronian, adică cel lipsit de talent real dar cu atât mai dornic de a se înconjura de personalități valoroase prin talent cel puțin, nu și prin caracter și care prin adulație felatorie îl fac să iasă dintr-o anumită complexare. Desigur, am  mai arătat-o, totul ține până când conducătorul are capul pe umeri, sau până când creatorii circumstanțiali nu se obrăznicesc, crezându-se mai importanți sau mai sus decât sunt.

Constatăm apoi existența celei de a doua categorii, a conducătorilor mai puțin dornici de cumpărături, traianici i-aș numi gândindu-mă la Nerva Traianus care și-a „ridicat” amicii fără a avea pretenții idolatre  de la ei, după cum și aceia se doreau doar servi ai Patriei romane; doar două nume și cred că e suficient: Plinius Minor, Cornelius Tacitus.

Privind  (mai puțin) înapoi (și) fără mânie,  tacitian deci, la ultimul deceniu românesc, vom constata că ambele tipuri de conducători se regăsesc la noi, întrupate prin voia electoratului național, într-un marinar și un profesor. Cu mențiunea că cel de al doilea nu pare deloc ocupat cu căftănirea unor intelectuali, vădind o anume siguranță specifică individului lipsit pe bună dreptate de complexe ascunse după râsul mai mult sau mai puțin motivat. Este cert și explicația faptului că actualul nu este tocmai agreat de o anumită parte a băieților inteligenți, mai ales când acțiunile sale nu poartă amprenta „consultării” civile.

Tocmai de aceea, indiferent de căftănitor și vremuri, trecut, în curs de re-ziliere adică având zilele numărate, virtual sau viitor, grupusculul de intelectuali funcţionari (deci încă având funcţii) sau funcţionabili (adică doritori iarăşi de funcţii) îşi divinizează dătătorul de caftan, însă într-un mod plautin, căci spune dramaturgul în Comedia măgarilor (Asinaria) „Linguşitorul îşi urmăreşte doar interesul personal”. De altfel, dacă  „linguşirea atrage prietenia”, după cum zice Terentius, parafrazându-l, am putea spune şi că „linguşirea atrage prostia” sau o vădeşte în cazul celui încrezător în catifeaua limbilor, de vreme ce „prin cuvinte, omul linguşitor ascunde în gând o înşelătorie”, avertizează Phaedrus. Desigur, indiferent de proveniență, nu-i pretinzi unui președinte să citească literatură latină clasică (a făcut-o doar cel al … Senegalului, Leopold Sedar Senghor, profesor de latină licențiat la Sorbona, desigur nu la Dakar), deși ar fi un remediu pentru a ocoli unele surprize neplăcute.

De altfel, e greu de crezut că vreodată vreun semnatar de apel în favoarea unui căftănitor, şi-ar urma căpitanul prin valuri, sau caravana prin deşert.

Am amintit toate acestea, deoarece o reîmpărţire a ciolanelor cu iz dâmboviţean-naţional şi, dacă mai rămânea ceva, regional sau judeţean, deci o nouă căftănire aproape in integrum, la care civiliada urma a-și  spune cuvântul n-a prea fost să fie, sau, oricum, nu cum era de așteptat după precedentele  două mandate de tip neronian, în înțelesul dat mai sus; fostul, ne mai fiind viabil Constitutionis causa, adică din pricina mult violatei Constituţii, atenţia şi atenţiile au fost dirijate, erijate către cel nou, traianicul;  la  târgul  de carte,  o analistă plină de speranţe a încercat o abordare a celui doar ales la data aceea, dar pare-se fără succes, aşa că gaudeamus  a rămas în suspensie, bucuria fiind probabil a altora…

Mult mai interesant s-a dovedit a fi momentul următor, mai precis

Scrisoarea, aș spune chiar epistola „unor intelectuali”, pe care i-am  putut  ghici şi fără să o citim, căci gaşca era și e  aceeaşi, adresată Preşedintelui ales, în care cu găunoasă şi ieftină perfidie îşi manifestau „uimirea” faţă de posibilele propuneri de consilieri prezidenţiali, ceea ce  însemna  în fapt „uimirea” că nu sunt ei aprioric pe listă, în ciuda faptului că aveau limbile şi condeiele pregătite, dar şi o experienţă de netăgăduit  în rosul ciolanului gătit de alţii. Nu înseamnă însă că toți au fost perdanți, dar ceva nu a mai funcționat ca înainte.

Invoc ca  întotdeauna spiritul roman pentru că e exemplar; chiar şi în carierismul intelectual roman, persistă un dar, nu un cadou, ci o conjuncţie esenţială, după cum rezultă din avertismentul nobilului şi cumpătatului Plinius Iunior, beneficiar al unei funcţii înalte imperiale, în primul rând pentru că era capabil, abia apoi probabil şi pentru că era prieten cu Nerva Traianus: „Să se simtă în cuvântările noastre că vremurile s-au schimbat. Dar niciodată să nu-l linguşim pe conducător ca pe un zeu, ca pe o divinitate, căci nu vorbim de un tiran, ci doar de un cetăţean”.

Oricum, îndemnul acesta, nu numai că e necunoscut  conaţionalilor noştri dornici de măriri ciolănoase, dar nici nu i-ar interesa; în ciuda faptului că nu am asistat la o deplină efervescenţă post-electorală a caftanelor, rămâne  vădit că, parafrazându-l pe tălmăcitor, „sculatu-s-au limbile”; adică, mai corect „rămas-au sculate”, căci niciodată nu se știe ce aduce ziua de mâine, poate pe cea de ieri…

Deocamdată însă, fiind vorba „doar de un cetățean”, acesta se dovedește rezistent la asalturi, pare-se mai puțin preocupat de împărțirea caftanelor de diverse mărimi. Desigur că și obrăznicia își are leacurile sale, mai puțin o anumită insistență scârbavnică.

Dar, spune strămoșeasca pravilă în înţelepciunea ei de veacuri, la nevoie „să se taie necuviincioasa limbă şi scârbavnicul mădular”, ceea ce, cum arătam cu altă ocazie, s-ar potrivi și în situații mai grave. De amintit și faptul că unii indivizi consideră că prezența lor căftănită ar reprezenta garanția rezistenței prin cultură (sau a culturii prin gașcă). Acest gen de pretenții snoabe (sine nobilitate adică fără bun simț) mi-au amintit de o întâmplare din  anii trecuţi când,  după ce am citit o laudatio şi nu un, pentru că  de peste două mii de ani e de genul feminin, mi s-a replicat că „se poate şi aşa”, adică masculinizat; e într-adevăr o formă de rezistenţă prin… prostie, nicidecum prin cultură. Altminteri, ce relevanţă mai  poate avea o distincţie stâlcită dintru început?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *