S‑a aşezat pe pat şi mi‑a explicat că fuseseră strânse informaţii cu privire la viaţa mea privată. Se ştia că îmi murise de curând mama, la azil. Fusese întreprinsă o anchetă la Marengo. Procurorii aflaseră că „dădusem dovadă de nepăsare“ în ziua înmormântării. „Ştiţi“, mi‑a zis avoatul, „mi‑e cam jenă să vă cer aşa ceva. Dar e foarte important. Ar fi un argument greu pentru acuzare, dacă n‑aş avea un răspuns.“ Voia să‑l ajut. M‑a întrebat dacă mă simţisem îndurerat în ziua aceea. Întebarea m‑a mirat foarte mult şi m‑am gândit că aş fi fost foarte stânjenit dacă ar fi trebuit s‑o pun eu altcuiva. Totuşi am răspuns că îmi cam pierdusem deprinderea să mă analizez şi că‑mi venea greu să‑l lămuresc. Fireşte, îmi iubeam mama, însă asta nu însemna nimic. Orice fiinţă normală a dorit cândva, într‑o măsură mai mare sau mai mică, moartea celor dragi. În acel moment, avocatul m‑a întrerupt, părând foarte iritat. M‑a pus să promit că n‑o să spun aşa ceva la audiere sau în faţa judecăcatorului de instrucţie. I‑am explicat totuşi că aşa mi-e firea şi că nevoile fizice îmi tulbură adesea sentimentele. În ziua când o îngropasem pe mama, eram foarte obosit şi picam de somn. Aşa că nu prea am realizat ce se‑ntâmpla. Ce puteam spune cu siguranţă era că aş fi preferat ca mama să nu fi murit. Avocatul n‑a părut însă mulţumit. Mi‑a spus : „E prea puţin“.
A căzut pe gânduri. M‑a întrebat dacă pot afirma că în ziua respectivă îmi stăpânisem
sentimentele fireşti. I‑am zis : „Nu, pentru că n‑ar fi adevărat“. M‑a privit ciudat, de parcă i‑aş fi stârnit sila cumva. Mi‑a zis, pe un ton aproape răutăcios, că directorul şi personalulazilului au, oricum, să fie audiaţi ca martori şi că „asta ar putea să‑ţi pricinuiască belele“.
I‑am atras atenţia că povestea aia n‑are legătură cu cazul meu. Mi‑a răspuns doar că se
vede cu ochiul liber că n‑am avut niciodată de‑a face cu justiţia.
Albert Camus, Străinul
Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu
Biblioteca Polirom
Seria de autor Albert Camus
