Interviu Miguel Angel Mendoza: „Experienţa franceză m-a marcat, dar trebuie să spun că nu atât de mult precum experienţa din România”

Cum aţi ajuns să studiaţi în România şi de ce tocmai la Cluj?

Am sosit la Bucureşti în octombrie 1979, împreună cu aproximativ 20 de compatrioţi tineri şi am fost aşteptaţi la aeroportul Otopeni de ambasadorul Columbiei în România, Gloria Gaitan. Îmi amintesc că a fost o după-amiază de duminică, am călătorit via Paris, iar controlul paşapoartelor a fost efectuat de un soldat de armată, care, între timp, viziona un meci de fotbal la televizor, probabil cu una dintre echipele Dinamo sau Steaua Bucureşti. Apoi ne-au dus la căminele Institutului de Agronomie, unde erau cazaţi studenţii nou-veniţi, majoritatea din Africa. Era o toamnă rece.

La acea vreme, Columbia, ca majoritatea ţărilor din America Latină, avea relaţii diplomatice, culturale şi comerciale cu România, inclusiv acorduri de schimb între studenţi, acordându-se o serie de burse anuale pentru fiecare ţară. Mulţi tineri din America Latină au mers în ţările socialiste din Europa de Est. În Columbia, aceste burse au fost administrate de o instituţie a Ministerului Educaţiei. Am primit această bursă din două motive: în primul rând, am obţinut o medie bună în timpul studiilor liceale, iar în al doilea rând, nu am venit din capitala ţării, Bogotá, căci se dorea o distribuţie a burselor pentru a avea o anumită reprezentare regională. Vizele ne-au fost aduse personal de către ambasadorul României în acel an, nu-mi amintesc numele. El ne-a spus unde se afla România şi că era o „picătură latină într-o mare slavă” şi ne-a urat călătorie frumoasă şi şedere plăcută în România.

Am venit la Cluj, deoarece aşa a decis Ministerul Român al Educaţiei, după două zile de şedere în Bucureşti, au dat biletele de tren fiecăruia dintre columbieni, unii au rămas la Bucureşti, iar alţii s-au dus la Iaşi, Craiova, Timişoara. Am călătorit peste noapte din „Gara de Nord” din Bucureşti până la Cluj, călătoria a fost lungă, căci am ajuns a doua zi şi am fost aşteptat de columbienii care studiau la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Universitatea Tehnică şi Institutul de Agronomie. Mi-a fost repartizată o cameră comună, pe care o împărţeam cu doi studenţi bolivieni într-una din clădirile căminului „Hasdeu”. Cred că am sosit sâmbătă dimineaţa foarte devreme şi ziua de luni a fost începutul anului „pregătitor” la Facultatea de Filologie, unde studiam limba română în fiecare zi, de la 7 dimineaţa până la ora 1 după-amiază. Am multe amintiri din Cluj, una dintre ele este ziua în care zăpada a căzut pentru prima dată în iarna anului 1979; pentru noi, dintr-o ţară cu climă tropicală, zăpada a fost o descoperire esenţială şi minunată, de neuitat…. Călătoria mea în România mi-a permis, pentru prima dată în viaţă, să călătoresc cu avionul şi cu trenul. Acest lucru nu poate fi uitat…

bizar 104

Care era atmosfera din universităţile româneşti în perioada studenţiei dumneavoastră? Aţi intrat în legătură şi cu studenţi de la Bucureşti, Timişoara, Iaşi sau nu aţi cunoscut decât studenţi de la Cluj?

Ei bine, atunci aveam 19 ani şi dacă am privi (ne-am aminti) lucrurile din perspectiva zilei de astăzi, trebuie să spun că a existat o atmosferă de studiu, bibliotecile erau puse la dispoziţia studenţilor, iar condiţiile de bază pentru a ne urma studiile erau asigurate: cămin studenţesc, policlinică medicală, cantină, cărţi etc. Colegii mei români, inclusiv cei de origine maghiară, au avut parte de o pregătire minunată, rodul şcolii primare şi gimnaziale şi liceale, cunoşteau limbi străine (engleză, franceză, germană), ştiau cum să explice oral şi în scris rezultatele documentelor studiate, aveau bazele matematicii, o bună caligrafie, pe scurt, erau foarte competenţi, pentru a folosi limbajul educaţional de astăzi.

Nu aş vrea să ignor existenţa unei alte „feţe” a atmosferei timpului: omniprezenţa Partidului Comunist, absenţa evidentă a anumitor cărţi cheie din domeniul istoric şi filosofic, absenţa unor libertăţi personale (de a călători, de exemplu, printre altele), accesul limitat la anumite bunuri, cozile pentru a cumpăra produse alimentare de bază, pachetele de ţigări „Kent”, ca fiind cheia pentru a deschide uşi… Cu toate acestea, am trăit pe deplin această atmosferă complexă şi controversată, eram tânăr şi, probabil, foarte puţin conştient de ceea ce se întâmpla în jurul meu, nu puteam explica dimensiunile şi tragediile personale ale poporului; câteodată, doi colegi de studiu îşi exprimau nemulţumirea faţă de starea de fapt a societăţii. Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele, câţiva dintre ei m-au invitat la casele lor, în perioada Crăciunului şi a finalului de an (Sibiu, Târgu-Mureş); timp de şase ani nu m-am întors în Columbia şi li se părea imposibil să nu fiu în familie în timpul sărbătorilor; amabilitatea, ospitalitatea şi servirea împreună a vinului şi a ţuicii sunt gesturi pe care nu le uit.

Nu este vorba de a descrie o lume idilică, însă în aceşti şase ani am achiziţionat cărţi în limba română, pe care le mai am încă, traducerile şi lucrările profesorilor mei. Pentru mulţi latino-americani, Cluj-Napoca era un oraş în Transilvania unde mergeam la cinema, la operă, la teatru, la filarmonică; studenţii venezueleni au avut chiar o echipă de baseball, o raritate la vremea respectivă. Mai mult, cultura şi muzica latino-americană au atras atenţia studenţilor români şi, desigur, a fetelor din România. Îmi aduc aminte de teatrul de păpuşi, pe care l-am vizitat într-o iarnă împreună cu un prieten din Columbia şi cu un prieten român pentru a vedea piesa Ubu Regede Alfred Jarry, de neuitat; fără îndoială că exista un mesaj estetic şi politic evident…

Aici, aş dori să spun câteva cuvinte despre profesorii mei: Andrei Marga, cursurile sale de logică şi filozofie germană (Şcoala de la Frankfurt, Jürgen Habermas) au avut un rol esenţial în formarea mea şi apoi în viaţa profesională, cursurile de sociologie (nu întotdeauna asociată cu materialismul istoric al timpului) ale profesorului Andrei Roth, care a fost şi conducătorul tezei mele, rămân în amintirile mele, de curând am citit memoriile sale publicate (Opţiunele mele, publicate de Editura Hesefer în 2014), profesorul Traian Rotaru (care s-a format cu Raymond Boudon în Franţa) şi cursul de statistică aplicată ştiinţelor sociale, astăzi regret că nu am fost mai atent pentru a profita de această pregătire. Cursurile de cultură ale profesorului Tudor Cătineanu şi de sociologie americană ale profesorului Achim Mihu… Îmi amintesc în special de profesorul Camil Mureşan, cursurile lui de istorie modernă şi contemporană, erau nişte cursuri adevărate… Păstrez în biblioteca personală o copie, cu dedicaţie, a cărţii pe care a publicat-o despre Simon Bolivar. În cele din urmă, am amintiri şi despre alţi profesori precum Călina Mare şi Hadrian Daicoviciu, printre alţii.

Astăzi, unul dintre colegii mei de promoţie (de la secţia maghiară) este profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”: Judit Pál; iar „şeful de promoţie”, cum se numea pe atunci, este profesor la Universitatea din Timişoara: Ionel Nariţa, un student cu o solidă pregătire ştiinţifică pe care nu-l voi uita. Din păcate, am uitat numele altor colegi de studiu, studenţi buni şi politicoşi şi oameni excelenţi pe toate planurile.

 

Aţi avut şi alţi colegi columbieni sau sud-americani în perioada studiilor dumneavoastră din România? Aţi rămas în legătură cu unii dintre ei? Ce traiectorie profesională au urmat după terminarea studiilor? S-a întâmplat ca unii dintre ei să rămână în România ori s-au întors cu toţii în America de Sud?

Da, am avut mai mulţi prieteni din diferite ţări, nu numai latino-americane, îmi amintesc doi prieteni speciali: unul din Madagascar (a studiat filologia română şi franceză) şi altul din sudul Yemenului (a studiat cu mine filosofia şi istoria), am avut un prieten columbian (vorbea bine româna şi a studiat agronomia), care ocupă astăzi o poziţie importantă într-o companie multinaţională americană „Dow Chemical”. De asemenea, am avut nişte prieteni ecuadorieni care studiau la Conservatorul din Cluj, dintre care unul a fost director al Filarmonicii din Quito. Din păcate, nu am mai ţinut legătura cu ei.

Îl cunoşteam foarte bine pe un student peruvian, căsătorit cu o româncă, care a rămas să locuiască la Cluj, a fost singurul caz de acest fel pe care l-am cunoscut.

 

După perioada studiilor în România, aţi ajuns în Franţa, unde aţi făcut un doctorat. Cum aţi ales să studiaţi în Franţa? Alegerea dumneavoastră a fost motivată şi de faptul că învăţământul universitar românesc era în acea vreme sub o puternică influenţă franceză?

Am ajuns în Franţa din patru motive: în primul rând, aşa cum aţi spus, influenţa culturii franceze asupra culturii şi educaţiei universitare româneşti; în acea perioadă, un număr mare de traduceri din limba franceză în limba română, ale unor opere filosofice şi de ştiinţe sociale, erau cunoscute în facultate; în al doilea rând, mergeam la cursuri de franceză seara, erau gratuite şi la un nivel înalt (aveţi o imensă facilitate de a învăţa limbile străine!!!); în treilea rând, un coleg de curs, desigur, din păcate, am uitat numele său, de origine maghiară, ştia franceză, engleză şi germană şi m-a ajutat să redactez în franceză, scrisori adresate Universităţii din Bordeaux (Universitatea „Michel de Montaigne”); iar în al patrulea rând, aceste scrisori au ajuns la un profesor francez, Bernard Lavallé, acum profesor emerit la Universitatea Sorbona Nouvelle (istoria colonială a Americii), care m-a primit şi ajutat când am ajuns la Bordeaux, a fost conducătorul disertaţiei de masterat şi al tezei de doctorat. Am sentimente de recunoaştere şi gratitudine faţă de el, căci a venit în Columbia de câteva ori.

Trebuie să mărturisesc că pregătirea pe care am primit-o în România mi se părea mai puternică şi mai sistematică, nu m-am simţit deloc confortabil cu stilul extrem de liber al universităţii franceze din acea vreme… Oricum, experienţa franceză m-a marcat, dar trebuie să spun că nu atât de mult precum experienţa din România.

 

Vă ocupaţi în ultimii ani de studierea operei lui Lucian Boia. Când i-aţi descoperit cărţile şi de ce vi se pare interesantă perspectiva sa asupra istoriei?

Cred că am păstrat o impresie despre opera lui Lucian Boia de când eram la Cluj, într-adevăr în acel moment, cel puţin aşa am simţit, nu se ştiau prea multe despre celelalte două facultăţi de filosofie şi istorie din România: Iaşi şi Bucureşti. Bineînţeles că am citit reviste şi ştiam cărţile lor, dar, din nefericire, nu am ajuns să-l cunosc pe profesorul Boia cât am stat în România.

Am ajuns la lucrările profesorului Boia pentru că am un interes deosebit faţă de cultura şi societatea românească, mulţumită Internetului, pot urmări şi înţelege, pe cât posibil, avatarii istorici ai acestei ţări şi am reuşit să obţin o mare parte din literatura română tradusă în limba spaniolă, cu siguranţă datorită editorilor spanioli şi sprijinului Institutului Cultural Român. De asemenea, trebuie să spun că sunt interesat de operele lui Lucian Boia pentru că am susţinut un curs de istoriografie în universitatea din Columbia unde lucrez, am realizat că munca lui merită citită, studiată şi tradusă în spaniolă (am un proiect pentru a publica anul viitor un volum despre operele sale, care să includă o selecţie de texte traduse în limba spaniolă) şi sper să îi pot lua un interviu vara viitoare la Bucureşti.

Lucian Boia este un istoric cum sunt puţini, care se ocupă de probleme pe care le putem numi „bizare”: vremea, bătrâneţea, „ceilalţi”, imaginarii din istorie etc. Modul său de a „demitologiza” miturile nu e deloc redundant, iar privirea lui asupra societăţilor contemporane şi a ţării dvs. este extraordinară şi vă pot asigura că acest rol critic nu este unul obişnuit în multe societăţi. Există, de asemenea, un aspect care îmi atrage atenţia: intervenţia sa în viaţa publică românească şi stilul său de scriere (simplu şi deloc superficial), de a face istoria ceva care ar trebui să ne intereseze pe toţi, este un aspect pe care nu îl abordează mulţi istorici de profesie sau din mediul universitar. Astăzi am acces la toată opera sa publicată de editura Humanitas din Bucureşti.

 

Aţi mai revenit în România după studenţia dumneavoastră de la Cluj? Aţi reuşit să lansaţi proiecte de cercetare în parteneriat cu universitari români sau distanţa dintre Columbia şi România e un obstacol prea puternic în calea acestor posibile colaborări?

M-am întors în România acum patru ani, am trecut prin Cluj şi am avut ocazia să vorbesc cu profesorul Andrei Marga, apoi cu rectorul Universităţii, am vorbit despre posibilitatea de a semna un acord academic, dar din diverse motive, nu am realizat ideea. Acum, datorită călătoriei dvs. în Pereira de anul trecut, am menţinut o comunicare excelentă cu dvs. , profesor Ciprian Vălcan, iar între angajamentele asumate se află şi traducerea şi publicarea a două dintre lucrările dvs. pentru a le edita în contextul spaniol-american.

În cele din urmă, din toată această confesiune culturală şi personală se înţelege faptul că formarea mea şi memoria mea personală, alături de afecţiunile mele culturale, sunt marcate de experienţele şi expresiile din cultura română, cum ar fi opera lui Lucian Boia, lucrările lui Ciprian Vălcan, literatura română tradusă în spaniolă şi, bineînţeles, cinematografia românească contemporană.

 

Traducere din limba spaniolă de

Luiza Caraivan

notă: acest interviu a fost publicat și în revista ARCA

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *