Încep prin a formula câteva dintre motivele – elitiste și personale de altfel – pentru care am scris despre această carte: pentru că este despre parfumuri, pentru că Shalimar de la Guerlain a fost ani de zile parfumul meu preferat, pentru că este un volum cu o prezentare excelentă purtând semnătura Baroque Books & Arts (2017), pentru că am primit cartea de la un om pe care îl iubesc și nu în ultimul rând pentru că Elisabeth de Feydeau este o femeie frumoasă. Și femeile frumoase știu, într-un mod aparte, să scrie despre lucruri frumoase. Cum s-a dovedit că se poate vorbi despre filosofie prin ancore literare (o demonstrație de mare rafinament o face în „Continentele insomniei” Gabriel Liiceanu conform căreia personajele din literatură nu suportă filosofia pur și simplu – ca receptacule oarbe ale unui conținut străin – ci o trăiesc activ, potențând până la maximum o explicitare a sensului), autoarea prezentului volum, intitulat simplu, „Guerlain”, construiește un discurs inedit vorbind despre parfumurile celebrei case prin intermediul personajelor literare.
Ne plasăm așadar în fața unui imaginar în care marchizele lui Dumas au crinoline încărcate de ape parfumate de la Guerlain, proustiana ducesă de Guermantes are un parfum al ei și poartă o rochie de mătase lila care aruncă savori de Eau de Cologne Impériale („când dintr-un trecut îndepărtat nu mai dăinuie nimic, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure mirosul și savoarea, mai firave dar mai vii, mai nemateriale, mai stăruitoare, mai credincioase, rămân încă multă vreme, ca niște suflete”) în care Verra lui Maupassant are corsetul parfumat (și „qui verra Verra, l aimera” – cu siguranță și pentru parfumul ei și „de câte ori vreo rochie de femeie nu-i aruncase, în treacăt, odată cu boarea parfumului care se evaporă, un întreg ansamblu de amintiri legate de niște evenimente mult uitate”), în care personajele feminine ale lui Antoine de Saint Exupery miros a Vol de Nuit iar balerinele lui Diaghilev au părul parfumat cu câteva picături de Mitsouko.
Volumul este semnat de Elisabeth de Feydeau, istoric și scriitoare cu succes recunoscut în Franța, iar prezenta carte continuă de fapt o întreagă serie a autoarei care ține de acest registru al olfactivului și al Parisului. Este mai mult decât o biografie a creatorilor casei de parfumuri Guerlain, este în sine o istorie a parizienilor și a unor destine care și-au pus viața în slujba rafinamentului și a frumuseții. Iată și câteva dintre argumentele pentru care recomand volumul – în spatele strălucirii și a aromelor, stă viziunea de ansamblu pe care autoarea o conferă subiectului pe care îl propune: dincolo de fastul și ideea de parfum, există o analiză de natură istorică și economică destul de bine contextualizată (tind să cred că volumul este o nuanțare cu aplecare asupra casei Guerlain a tezei de doctorat pe care autoarea și-a susținut-o la Sorbona pe acest subiect) a provocărilor unei epoci, o descriere a unui Paris în schimbare.
Guerlain înseamnă înainte de orice Parisul. Înseamnă în același timp o lume rafinată, al cărei actor principal este aristocrația pariziană care dispunea încă de suficiente resurse pentru a putea trăi în belșug și care se definea prin sintagme de tipul „le grande monde”, dar și lumea saloanelor pariziene ca reprezentări puternice ale spațiului urban care ajuta la cartografierea prestigiului ce ținea geografic de Faubourg-ul Saint-Honore. În imaginarul pe care îl creează în industria parfumurilor, parizianca e pe primul loc. E femeia care nu îmbătrânește niciodată, ai cărei ochi le vorbește bărbaților mai mult decât gura ei, care deși nu are nimic statuar este o fermecătoare, care nu este o frumusețe dar este o cochetă, care are în ea forța de a trăi și tenacitatea de a înțelege că imaginea este cea mai importantă. Și pe care nu o uiți. Guerlain e în bună măsură responsabil de ceea ce înseamnă mitul pariziencei. Face o adevărată pledoarie pentru acest mit, ba mai mult, creatorul are apariții indirecte și în presă. Guerlain e conștient că nu poate ignora gazeta săptămânală La Mode, devenită, după 1830, cel mai important organ de presă care însemna de fapt publicitatea: „La Mode este pentru aristocrația pariziană un punct de referință obligatoriu: este manualul tuturor moravurilor elegante, de la politică la bune maniere. Articolele, semnate printre altele de contesa de Renneville, recomandă tot timpul cititoarelor, la rubricile de sfaturi de frumusețe, produsele Guerlain.”(p.46).
Guerlain nu se mulțumește să supravegheze ca produsele sale să fie fabricate perfect, se îngrijește și de eleganța prezentării lor. Flacoanele, sticluțele, etichetele, trebuie să fie toate pe măsura calității din interior. Cât despre ingrediente – „va folosi cele șase baze pe care le avea la dispoziție: trandafir, iasomie, floare de portocal, mimoză, tuberoză și violetă. La ele se vor adăuga narcisa galbenă și albă și liliacul (…) și le recompune ca un pianist care face game, jonglând cu notele de cuișoare, smirnă și de rășină din Peru, cu ambra, iasomia, zambila, lavanda, irisul, cu lămâia și bergamota”.(p111-112)
Odată cu metamorfoza Parisului care devine oraș al luminilor, Guerlain își mută magazinul pe rue de la Paix. Magazinul de aici se numără printre cele mai somptuoase din epocă. Gazetele nu încetează să îi laude eleganța și mai ales „oglinzile înalte și mari cu rame din ghirlande de trandafiri în care clientele își verifică toaletele” (p.57) Ulterior, devine parfumierul oficial al Curții Regale. La Mode, La Corbeille, Le Petit Courrier des Dames îi dedică articole laudative. În cea mai frumoasă epocă a celui de-al Doilea Imperiu, Pierre Francois Pascal Guerlain trăiește consacrarea. „Parfumierul știe ca nimeni altul să profite de pe urma brevetului oferit de împărăteasă: așează blazonul imperial la intrarea în elegantul său magazin de pe rue de la Paix, pe antetul tuturor scrisorilor și pe toate documentele oficiale. Titlul de furnizor al Casei Imperiale îl face extraordinar de cunoscut și la alte curți regale.” (p.66)
În epoca lui Hugo, a lui Dumas, a lui Alfred de Musset, Balzac și a lui George Sand, în vremea când exaltarea romantică și gustul pentru noutate își trăiesc clipele de glorie, istoria parfumurilor nu poate decât să înflorească. Tuturor clientelor, bogate și vestite, ori mai modeste și fără renume, Guerlain le ține același discurs cu totul și cu totul revoluționar: o femeie trebuie să își îngrijească înfățișarea, cu alte cuvinte, să nu înceteze niciodată să fie frumoasă. Creează în același timp Eau de Campan – o apă parfumată în onoarea fostei cameriste a reginei Maria-Antoaneta în plină Restaurație în 1828 când era de bon ton să evoci grandoarea Bourbonilor. „În rue de Rivoli se înghesuie scriitori și actori de teatru, actrițe și cântărețe de operă, mondene și, firește, două-trei demi-mondene. Când ieși în locurile unde vezi și vrei să fii văzut, trebuie să fii parfumat. Până și personalitățile din Almanahul Gotha își găsesc în Guerlain un consilier, un mentor, un parfumier de asemenea talent încât nimeni nu-l întrece în a găsi potriviri între o aromă, o mireasmă și o femeie ori un bărbat, un anume loc ori un anotimp.” (p.43)
Este o lume schimbătoare însă, în care își face apariția Art-Nouvoului, curentul romantic în care vechea aristocrație rămâne dornică de a-și mai etala încă o dată blazonul și prestigiul, în care se inserează impresionismul și expresionismul literar și artistic și în care se conturează boema. Parfumurile și gusturile se schimbă și ele. Autoarea descrie minuțios și căderea Belle Epoque-ului – momentul în care a fost creat parfumul L heure Bleue, un parfum despre dragoste, despre mângâiere, despre sceptici cu joben și lornion, despre Paris și despre tandrețe, strâns legat de sticluțele de cristal Baccarat și de Baletul Rusesc. Apoi fin de siècle ia sfârșit, urmează războiul, însă, odată cu terminarea lui, Europa e cuprinsă din nou de frenezia bien-etre, a libertății. Lumea respiră o poftă uriașă de viață, rege e tangoul, mondenele poartă șiruri lungi de mărgele, pene și rochii cu franjuri. E Parisul, acel Paris al luminilor, e Montmartre, e Modigliani și Chagall. Kiki de Montparnasse cântă soldățește la Jockey club. Este momentul anilor 20 cu mulți americani sosiți de la New York cu chef de viață și mulți dolari și cu limuzine parcate în fața cluburilor din care se aud muzici de trompete și acorduri de jazz. Guerlain profită de conjunctură și lansează Shalimarul. Ce e acest parfum? – champanie, charleston, perle multe în jurul gâtului și o exuberanță ieșită din comun. Femeia triumfă: și-a tăiat părul, și-a scurtat rochia, a abandonat corsetul. Devine o „midinetă” care la prânz dă un tur vitrinelor.
Ascensiunea lui Guerlain și a casei sale de parfumuri va continua. Afacerea avea să fie dusă mai departe de fiii săi, care prin pasiune și muncă îi vor conferi un prestigiu aparte. Autoarea detaliază mult din viața familiei, din rutina afacerilor, din laboratoarele de parfumuri și din ceea ce presupunea o piață de parfumuri pe parcursul a trei generații de creatori. Insistă mult și asupra noțiunii de brand și la maniera în care se creează acesta. Totodată, volumul descrie și fragmente de contexte sociale și politice, de decupaje mentalitare care au făcute posibile această industrie a parfumului – deloc facilă, de o meticulozitate chirurgicală, însă ascunsă sub masca rafinamentului – o lume a concurenței, a impactului media care dă un trend în materie de bun gust și eleganță și nu în ultimul rând o prezentare a generațiilor parfumierilor care au fondat această casă.
Este un volum care se citește ușor, lin, cu un discurs echilibrat, pe alocuri elegant fără să omită în niciun moment faptul că este, până la urmă tributar unor surse istorice (inedite chiar, autoarea a cercetat în arhive și a documentat corespondențele membrilor familiei, pe care le-a așezat admirabil într-o structură socio-culturală) și care reușește să surprindă în primul rând prin prospețime.
