Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu
Cine sunteți, Tatiana Tîbuleac? Și întrebarea care derivă din aceasta: cine sunteți în literatură? Cum vă autopercepeți?
E destul de simplu de răspuns, fiindcă deocamdată, tot ce am de spus despre mine încape așa, probabil într-o mie de semne.
Ei…Ei…
Da. Nu sunt prea mult și prea multe nici într-un fel, nici într-altul. Am lucrat ca jurnalist o bună perioadă – cu acest cuvînt, ”jurnalist”, probabil că rezonez cel mai bine, deși nu mai fac de mai mulți ani această meserie. Am lucrat o vreme bună în presă – și în cea scrisă, dar mai ales în televiziune. 10 ani, cei din urmă ai carierei mele jurnalistice, am lucrat în televiziune. Apoi, cînd am emigrat în Franța am lucrat în comunicare. Dar cred că formația mea, cel puțin așa cum se adună pînă acum faptele profesionale din viața mea, sunt jurnalist.
Am, de asemenea, două cărți – și nici la acest capitol nu se poate vorbi prea mult.
Sunteți modestă. Cel puțin una dintre cele două cărți, cea mai recentă, romanul dumneavoastră este un fenomen în Republica Moldova – și ca vînzări, și ca ecouri publice. Întrebare nouă: ajută jurnalistica literaturii pe care o faceți sau e mai degrabă ceva care inhibă?
Cred că este clar din felul în care scriu că am acest ochi care vrea să vadă cînd mai limpede realitatea; să îi spunem ”ochiul de reporter”. E un ochi deschis, un ochi care nu s-a închis deocamdată. Mie îmi place să observ lucruri. De altfel, toate textele mele pornesc de la un detaliu și se sprijină de un detaliu. Eu sunt genul de scriitor care poate crea un personaj doar pentru un detaliu care m-a impresionat. Or aceasta vine din jurnalism. Fabulez, inventez mai puțin; mai mult, mai degrabă pornesc de la lucruri care se întîmplă sau care s-au îmtîmplat.
De ce anume aveți nevoie pentru a scrie?
Am nevoie de timp. Trebuie să am timp, pentru a scrie. Eu nu idealizez scrisul, eu nu am nevoie de perioade anumite, de ritualuri, de stări excepționale, de regie pentru a intra în aceste stări. Eu am început să scriu, aplicat, literatură cînd amândoi copiii mei erau foarte mici și cînd 10 minute libere pe care le aveam îmi păreau 10 ore, un mare dar pentru mine. Dar mai e ceva: funcționez în felul următor – scriu un text sau la un text cînd deja îmi e clar ceea ce vreau să scriu, cînd, aș putea spune, aproape că este gata. Și atunci, folosesc timpul foarte pragmatic, doar pentru a scrie, nu neapărat pentru a gîndi ceea ce urmează să scriu.
În celălalt sens, am nevoie de lucruri, de fapte, de întîmplări care să mă emoționeze, să mă destabilizeze sau să mă înfricoșeze. Am nevoie de o stare de la care să pornesc. Nu atît de un prilej social (niciodată nu scriu lucruri ”la zi”, nu îmi place să bag actualitatea în cărțile mele), cît de stări, de oameni și de micile lor trăiri.
Să vă destabilizeze – ați spus. Adică? Mai exact?
Da. E un verb potrivit. Lumea vorbește foarte mult despre inspirație, dar inspirația este o tulburare. Și nu neapărat ceva frumos, grațios; poate fi ceva urît, ceva grav. Ceva destabilizator. Pentru mine, stările cele mai puternice nu sunt neapărat sublime. De cele mai multe ori, în literatura mea, am pornit de la tristețe, sau de la durere, sau de la nostalgie, sau de la o frustrare sau o frică. De exemplu, ”Vara în care mama a avut ochii verzi” a pornit de la o mare frică. Eu sunt autorul care trece de partea celaltă a emoțiilor – mult prea puține curcubee în scrisul meu și mult mai multe culori mai sumbre. Romanul pe care l-am evocat mai înainte a venit din frica de a nu putea să fac niștre lucruri, din teama de a nu putea exprima în timp util niște sentimente față de cei din jur, față de fiul meu, care este încă mic. A fost o coincidență teribil de tristă că, în perioada în care am scris această carte, cîteva dintre prietenele mele au murit de cancer. Și aceasta, cumva, m-a făcut să vreau să fac niște lucruri mai repede. Să mă asigur că ele au fost făcute. Într-un fel, cartea aceasta a fost cumva o scrisoare pentru fiul meu, pentru cînd va crește el mai mare.
Ce loc ajută mai mult scrisului dumneavoastră: Franța sau Republica Moldova?
Scriu oriunde, aproape în orice condiții. Este adevărat că, în Moldova, lucrînd mulți ani în televiziune, eram mai cunoscută. Și asta mă împidica la multe chestii. Franța a făcut ceva bun: mi-a adus anonomatul. Nu mă știa nimeni, nu îmi păsa de nimeni. Nu știa aproape nimeni de existența mea acolo. Și aceasta m-a ajutat să pot să spun niște lucruri pînă la capăt. În Moldova, e mai puțin probabil că aș fi putut scrie această carte; ca să treci printr-o perioadă intensă, cum a fost cea care a dus la scrierea cărții, ai nevoie de un fel de izolare.
Și atunci, pentru a scrie, nu în registru publicistic, ci literatură: anonimat sau notorietate?
Anonimat, desigur. Mie mi se pare că scrisul e sau trebuie să fie un act profund egoist. Eu scriu dintr-o mare plăcere, nu iau scrisul ca pe o terapie. Eu scriu pentru mine. Mă așez și fac un text și vreau să aduc acel text într-o formă care să îmi placă. Și atunci cînd îmi place mie, sunt mulțumită. Fiindcă scrisul este pentru mine. Doar pentru mine. Nu mint, așa că nu pot să spun că îmi e indiferent ce se întîmplă cu cartea după ce ea e publicată. Dacă ar fi așa, atunci aș scrie numai pe șervețele de bucătărie. Desigur: îmi face o mare plăcere să știu că multă lumea ar vrea să citească, să cumpere cartea mea. Însă eu nu am audiența în fața ochilor atunci cînd scriu o carte. Sunt doar eu cînd scriu – și asta e suficient. Dacă e cineva care consideră că gîndurile mele sunt și pentru el, mă bucur; dacă nu, oricum aș fi scris.
Vă temeți de succes?
Eu am avut succes. Cînd eram în televiziune.
De succesul în literatură?
Nu știu ce înseamnă așa ceva. Nu cred că știu încă. Dacă vorbim de bani, de mulți bani, nu am nici o temere: sunt sigură că nu o să mă îmbogățesc din scris. Dacă vorbim de o oarecare apreciere în domeniu, nu mă tem; sunt un om normal, mi-ar plăcea să am parte de așa ceva. Aș vrea să am succes în literatură, dar nu cu orice preț.
Cînd ar fi succesul periculos?
În momentul în care scriu o carte cu care nu îmi e rușine, și ea are succes, mă bucură succesul. Cînd însă un text mai slab de-al meu are succes, când devine viral, bucuria nu mai e așa de mare. Fiindcă mă gîndesc imediat că aș fi putut să îl scriu mult mai bine. Mă gîndesc cu ce preț câștig acest succes. Fiindcă prețul acesta contează foarte mult. El face, de altfel, diferența pentru mine, între succesul bun, sănătos și succesul periculos, poate chiar toxic. Aș prefera să vînd 100 de cărți, dar să știu că nu aș fi putut scrie mai bine acea carte decît să vând foarte mult, dar să știu că, așa cum știu cred că și autorii care au succes, că e o carte proastă.
Născută în URSS. Ce înseamnă aceasta?
Da. E un fapt acesta. Dar nu cred că am trăit doar în URSS. Sunt parte din ultima generație, ultimul bastion uresesist din Moldova. Suntem generația de cobai care am trecut de la chirilică la latină, care am trăit perestroika, care am devenit români din moldoveni, care ne considerăm, în egală măsură, ruși și români, deci oamenii care au încercat să vorbească, cît mai corect, românește, în același timp continuînd să trăiască foarte mult în interiorul mentalității slave. Pe de altă parte, eu fac o mare diferență între politică și limba rusă.
Cum administrați, de fapt, această identitate – care e fluidă?
În familie îmi este foarte ușor, fiindcă soțul meu este și el un om, știu eu, mobil…El vorbește la fel de bine rusă, pe cea ucrainiană – el fiind englez, iar noi trăind în Franța. Granițele limbilor au fost întotdeauna pentru noi ceva pe care le trecem foarte repede, pe negîndite aproape. Dar asta nu e totuna cu sensibilitățile. Cunoașterea unei limbi nu înseamnă neapărat și luarea în posesie a unui mod de a simți, de a trăi. Pentru mine, bunăoară, limba rusă este mai prezentă, cred, decît oricare altă limbă în viața mea. Am crescut foatre mult printre ruși și foarte mult din copilăria mea are această amprentă. Nu am învățat rusa cum am învățat engleza.
Da…Dar limba în care visați?
Este mereu limba română! Româna este limba pe care o consider cea mai adevărată pentru mine, este limba în care nu am nici o barieră. Simt în limba română, scriu în limba română, gîndesc în limba română, visez în limba română. Din păcate, cu copiii mei nu vorbesc prea mult în limba română, pentru că simt deocamdată o rezistență. Limba română este limba mea!
De ce proză? De ce anume roman?
Pe de o parte, pentru mine a fost clar de la început că versurile nu sunt pentru mine. Eu nu sunt poetă, nici în ce scriu, nici în structura mea lăuntrică. Pentru mine, poeții sunt o castă aparte în literatură, chiar castă – și eu nu le aparțin, în mod cert. Nu văd ce aș putea aduce ceva nou în poezie. Pe de altă parte, proza este ceva care mi se potrivește. E pe respirația mea; eu, dintotdeauna, am scris texte mai lungi decît o poezie. Scriu proză, scriu roman, concentrat, în capitole scurte.
Cum vine familia dumneavoastră, istoria dumneavoastră peste literatura pe care o scrieți sau cum ați vrea să vină acestea peste ceea ce ați dori să scrieți?
Eu cred că familia mea va fi mereu cu mine în scris. Și, deci, istoria familiei mele, în sens larg – din Chișinău, pînă în Siberia. Nu neapărat foarte explicit. Nu am scris și nu văd deocamdată necesitatea de a scrie o carte puternic și integral autobiografică. Dar mama, bunica, la tata încă nu am ajuns – ei și ele sunt acolo, în ceea ce scriu eu, la modul implicit. Probabil că în scrierile oricărui autor, familia este camuflată. Cînd îți e dor de cineva, e relativ să îi găsești un loc, într-o frază sau într-un personaj chiar și în treacăt. Eu am o istorie de familie pe care ar trebui să o povestesc, dar încă nu am crescut suficient pentru asta, încă nu mă simt coaptă.
Ce înseamnă, de fapt, că așteptați să creșteți pentru a scrie despre acestea?
Cred că în momentul în care scrii ficțiune, nu ai nici o responsabilitate. Cînd ajungi într-o zonă nonficțională, cred că este corect și este de bun-simț să nu încalci niște limite. Spre exemplu, pentru a vorbi despre Siberia și despre familia mea, acolo unde bănuiesc că bat ultimele două întrebări ale dumneavoastră: eu nu aș putea scrie o ficțiune despre Siberia, eu nu am acest curaj. Mi s-ar părea, în plus, de prost gust să încep a fabula, de vreme ce istoria pe care eu o știu e clară și e altceva decît o ficțiune. Pentru unii oameni, perioada petrecută în Siberia a fost mult mai mult decît o viață. Bunica mea a fost deportată acolo. Eu nu pot să inventez niște personaje așa, aiurea, să scriu fără vreo responsabilitate despre Siberia. Dacă voi scrie despre Siberia, eu aș vrea să pot scrie o carte onestă, să nu adaug nimic de la mine, ca să înfrumusețez ceea ce a fost acolo. Nu cred însă că sunt gata acum să fac o astfel de carte. Cred că bunica mea s-ar întrista dacă ar citi o carte pe această temă pe care aș scrie-o acum și nu aș vrea să se întâmple asta. Aș vrea ca ea să spună: da, așa a fost, așa ne-am simțit, înțeleg ce vrei să spui. Nu sunt deocamdată gata, nu m-am copt.
În ce termeni puneți relația aceasta ”literatură-responsabilitate”?
Cînd un pictor face un tablou, nu cred că el se gîndește la efectele sociale ale creației sale. Cred că putem face o paralelă justă și cu ceea ce este în literatură. Acum, pentru că scriu ficțiune, eu nu mă simt responsabilă, nu mă simt datoare să scriu pentru cineva. Acum, cred că aceasta, literatura, este ”jucăria” mea și doar a mea. Pînă cînd ajung la limita mea, la limita la care lucrurile se despart în mine: atunci cînd un text sau o carte sunt mai mult decît un joc, atunci intervine responsabilitatea. Poate că din acest motiv nici nu am curaj să scriu pe temele delicate despre care vorbeam puțin mai înainte. Cînd avem un Soljenițân care scrie despre Gulag așa cum scrie el, e greu să vii cu o altă carte, cu atît mai mult e greu să scrii despre aceasta în alt registru. Aici vine responsabilitatea – și ea, cred, se exercită și în decizia de a nu scrie despre ceva. Responsabilitatea de a nu diminua niște adevăruri istorice printr-o ficțiune prostească sau insuficient de bună sau credibilă…
Se vede mai bine Estul de la Vest (acolo unde locuiți acum)? Se vede mai limpede?
Mai limpede, cu siguranță. Cred că mi-a devenit mai clar cum sunt, ce vreau, ce pot. Îmi este mai clar cum funcționez în afară; cred că mi-am activat cam toate resursele. Și toate complexele. Dar și, mai ales, toate puterile. Știu clar ce pot oferi, și în scris, dar și în viața de zi cu zi.
Dumneavoastră spuneți: ”scriu cînd simt că nu mai pot ține povestea în mine”. Ce simțiți cînd simțiți că nu mai puteți ține povestea în dumneavoastră?
Asta se întîmplă fără voia mea. Eu scriam la altă carte, care e acum și ea pe jumătate scrisă, de trei ani deja, am revenit din vacanța de vară și am început să scriu un text. Am crezut, atunci, că voi face numai o postare pe blog. Și textul acesta nu se mai termina; tot scriam la el, scriam, scriam…Și brusc mi-am dat seama că dacă nu termin acest text, nu o să mai fac altceva – că nu o să mai revin nici la cartea despre care vă spuneam că e deja gata pe jumătate, dar nici la nimic altceva. Și am vrut să termin acel text – el a devenit romanul ”Vara în care mama a avut ochii verzi”. Să vă spun ceva: m-a surprins, m-a izbit faptul că mai mulți cititori mi-au spus că, începînd cartea mea, au vrut să o termine cît mai repede. Ei bine, eu însămi am vrut să o termin cît mai repede, pentru că nu o mai puteam ține în mine. Așa am scris-o și eu: ca să scap de ea.
Ce e, de fapt, o poveste pentru dumneavoastră? Ce trebuie să fie în ea astfel încît, din unghiul dumneavoastră de vedere, să merite acest statut – de poveste?
Eu am crescut printre povești. Eu sunt un copil crescut cu povești adevărate. Toată lumea, în jurul meu, a povestit, mereu. Mama, tata, bunicul, bunica. Eu cred că o poveste nu este neapărat acea istorie care e scrisă după anumite canoane, nu e neapărat să fie populată cu personaje frumoase sau fantastice, nu e neapărat să aibă o morală. O poveste trebuie să fie egală cel puțin unei emoții. Pentru mine, o poveste nu poate exista fără această emoție. Această poveste poate fi o propoziție sau un rînd sau un pasaj dintr-un cîntec spus într-un anumit cadru; dacă are emoție, ea nu e mai puțin decît o poveste. Încadrarea ei contează; vibrația pe care o dă, pe care o pune în aer…O carte poate fi scrisă pentru o frază. Pentru mine așa ceva este o poveste: momentul acela cînd totul din jur este înviorat sau este luminat de un fir, de o undă. Și acea undă este o poveste care a făcut totul să fie altfel, pentru cîteva minute. Astea sunt poveștile pe care eu le caut…
Aveți povești preferate?
Triste. Toate poveștile mele preferate sunt triste. Întotdeauna mi-a plăcut tristețea. Eu mă simt atît de bine în tristețe încît, ca să zic așa, parcă mă apuca așa, ca o veselie, atunci cînd sunt tristă…Nu am fost niciodată de partea veseliei, a feeriei acesteia pe care oamenii o ridică în slăvi. Starea aceasta de bine, de firesc, de autentic poate veni, și la mine de fapt vine mult mai des, din nostalgie sau din melancolie. Pe mine acestea aproape că aș putea să spun că mă binedispun. La mine, întotdeauna optimismul care s-a născut din tristețe, din nostalgie, din melancolie a fost mai prețios. Ca scriitor, cu atît mai mult. E vitală această stare pentru scrisul meu.
Ce așteptări aveți de la scrisul dumneavoastră și ce așteptări nu aveți de la el?
Aș vrea să scriu mai mult, să mă consum mai puțin cu fleacurile. Am mai multe lucruri, texte pe care aș vrea să le închei și în care, momentan, m-am împotmolit. Aș vrea să pot să ajung să scriu acele povești de care acum îmi e teamă să încerc să le scriu și față de care simt o puternică responsabilitate. Aș vrea să scriu o carte despre bunicile noastre din zona menționată de mine și, mai ales, aș vrea să o scriu cum se cuvine.
Cît despre ce nu aș vrea de la scrisul meu – mai ales, nu aș vrea să devin prea ”meseriașă”. Mi-ar plăcea să rămîn un pic și așa cum sunt acum – adică, să păstrez un pic de sălbăticie în scrisul meu. Nu aș vrea să ajung să scriu și să știu ce vrea lumea de la mine. Aș dori să fiu, totuși, o surpriză pentru cititorii mei și atunci cînd public o altă carte, oamenii să nu se aștepte unde merg cu textul, de ce am ales să merg acolo și nu altundeva…Mie mi se pare dureros pentru un autor cînd lumea spune despre el că e ”meseriaș”, că știe ce se vinde și că scrie ca atare. Nu îmi doresc așa ceva.
Aveți un plan de carieră pentru literatura pe care o faceți sau, pur și simplu, lăsați poveștile să se scrie, să își ceară dreptul de a ieși din dumneavoastră?
Simplu: nu am așa ceva. Nu am gîndit așa de departe. Nu proiectez lucrurile în această privință. Aștept ca ele să vină de la sine, să se lege de la sine. Eu cred că reușesc mai bine, aici, în literatură, cei care nu își programează destinul de scriitor. Sper să nu ajung să îmi programez cărțile, ca pe niște proiecte sociale…
Și atunci: ce politică adoptați față de literatură?
Singura mea politică, sustenable, cum spun englezii este să…citesc cît mai mult. Fără aceasta, cu siguranță, nu poți să faci literatură. Sau eu cel puțin așa cred. Oamenii care nu citesc, la un moment dat, se va simți asta în scrisul lor. Eu acum, bunăoară, simt un mare gol de cărți. Pe care îl voi umple. Inclusiv pentru a scrie din nou.
PROFIL:
TATIANA ȚÎBULEAC s-a născut în 1978, la Chișinău, Republica Moldova. Este absolventă a Liceului „Iulia Hasdeu” din Chișinău și licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova. Devine cunoscută publicului larg în 1995, când inițiază rubrica „Povești adevărate” în cotidianul Flux. A făcut parte din echipa PRO TV Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Colaborează din facultate cu diverse reviste. Debutează editorial în 2014 cu Fabule moderne, la Editura Urma Ta, Chișinău. În 2016 publică, la Editura Cartier, romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, o carte care vorbește despre povestea unei femei bolnave de cancer și care se mută împreună cu fiul ei într-un sat din Franța. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost bine primit atât în România, cât și la Chișinău. Autoarea este actualmente stabilită la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului. O parte din textele sale pot fi citite și pe blogul ei persona
Notă: interviu a fost publicat și în revista RAMURI.
